Cărțile pentru copii sunt cei mai buni tovarăși pe timp de criză

Continuăm seria „Ce culori mai are copilăria literară astăzi?”, prin intermediul căreia vă dăm întâlnire cu unele dintre cele mai interesante voci din literatura pentru copii contemporană – fie că e vorba de autori sau de ilustratori, cele două lumi funcționează încă în simbioză la aceste vârste. 

Un articol de Amanda Craig

Când a început epoca coronavirusului, parte dintre prietenii mei și-au jurat că venise vremea să citească Proust, sau Dickens, sau Finnegans Wake. Alții s-au îndreptat către Decameronul lui Boccacio, sau către Ciuma lui Camus. Dar cei mai mulți dintre noi tânjim după confort: ficțiunea detectivistică, în care moartea e personală și infracțiunea pedepsită; cărțile de dragoste, în care iubirea cucerește tot, iar în Marea Britanie, cel puțin, cărțile pentru copii care ne-au bucurat cel mai tare când eram mici.

N-ar fi trebuit să mă surprindă, pentru că acum ceva ani, când m-am îmbolnăvit de cancer, cărțile pentru copii au fost cele către care m-am îndreptat cu toată disperarea unui rătăcit în deșert. Pentru prima dată în viața mea adultă, nu puteam citi genul de literatură cu care eram obișnuită. Totul părea prea mult, prea înspăimântător, violent, sau nihilist pentru creierul meu epuizat – la fel cum se întâmplă și acum. Ce am descoperit că pot să citesc erau cărțile pentru copii pe care le păstrasem pentru copiii mei, atunci în vârstă de 7 și 11 ani. Imediat ce m-am apucat, mi-am dat seama cât de des apar temele bolii și ale morții în aceste cărți. Mary Lennox, din Grădina secretă e singura supraviețuitoare a unei epidemii de holeră care o transformă într-o orfană, așa că e trimisă din India în Anglia. Aici se întâlnește cu un alt copil bolnav, vărul ei Colin și împărtășește cu el descoperirea unei grădini împrejmuite pe moșia unchiului ei, închise de când un leagăn se rupsese și o ucisese pe mama lui Colin. Recrearea acestei grădini, scoaterea ei din ghearele iernii și a anilor de părăsire e extraordinar de terapeutic.

În epoca de dinaintea vaccinurilor și a antibioticelor, copiii erau mult mai obișnuiți să îndure lungi perioade de boală – și de plictiseală – decât sunt acum. De la Diamnond, personajul din At The Back of the North Wind, la Susan Coolidge din What Katy Did, o perioadă de boală în viața unui copil în literatură e percepută ca fiind un timp decupat din viața normală, în care suferința, singurătatea, spaima și plictiseala oferă șansa unei înnoiri spirituale.

Știam deja aceste lucruri, pentru că ceea ce mă transformase într-un cititor a fost astmul, o boală ținută acum în frâu de steroizi. Să mă pierd în aventuri captivante mă ajuta să uit de plămânii mei care se străduiau să se umple de aer. Literatura a fost chiar o gură de aer pentru mine, la propriu, iar pasiunea mea pentru literatura pentru copii a fost cea care m-a condus să scriu recenzii pentru London Times și New Statesman, la începutul a ceea ce am numit a Treia Epocă de Aur a literaturii pentru copii, fiind între primii care au recenzat-o pe J.K.Rowling, sau pe Philip Pullman, pe Cressida Cowell și pe mulți alții din anii 90.

Acum, că mă întorc la literatura pentru copii într-o a treia perioadă de criză, ceea ce mă surprinde este cum ne-am întors cu toții, într-un sens sau altul, către copilărie. Adulții care idealizează acea vârstă uită că intimitatea forțată cu alții, lipsa de autonomie și constrângerile fizice sunt ceva obișnuit. Mulți dintre noi, dacă putem dormi, avem vise neobișnuit de vii, ca să compenseze lipsa de spațiu și rutina.

Din nou, înfruntăm un viitor nesigur, și mulți dintre noi avem puțini bani de cheltuit sau deloc. Mâncăm tot mai monoton, o hrană bazată pe tot mai puține ingrediente. Ne temem de străini și evităm să ne îmbrățișăm familia și prietenii. Mai presus de orice, trebuie să stăm acasă pentru a ne apăra de un inamic invizibil, dar foarte invaziv.

Nu e de mirare, atunci că literatura pentru copii, cu peisajele în care poți evada, sau care vorbesc despre reziliență, încredere în sine a devenit atât de populară pentru adulți. Conștiința lucrurilor pe care le poate îndura trupul transmite încredere într-o epocă în care a respira într-un moment nepotrivit se poate dovedi fatal.

Într-un moment în care singurele vești pe care le primim de peste hotare sunt legate de suferința celorlalți, sau de rata mortalității, bătăliile unor călători fantastici sunt o evadare din realitatea și din geografia aglomerată de acum. Dar e la fel de adevărat că, în ciuda călătoriilor fantastice pe care eroii le fac, acasă e locul magic al tuturor cărților clasice pentru copii: să ne gândim cum toate animalele din Vântul bate prin sălcii tânjesc după casa lor atunci când pornesc în călătorie dincolo de limitele casei, în lumea largă. Cârtița, mișcată de “spiritul de dor și nemulțumire divine” al Primăverii începe povestea mutându-se din căminul său subteran cu noul său prieten Șobolanul. Dar într-o seară, redescoperă că are nevoie de căminul lui.

 A văzut limpede cât de simplu era totul – chiar, cât de strâmt; dar de asemenea, cât de mult însemna pentru el, care era valoarea unei asemenea ancore în viața lui. Nu voia să abandoneze cu totul noua lui viață și splendidel locuri pe care le descoperise, nu voia să întoarcă spatele soarelui și aerului proaspăt, și să se strecoare înapoi sub pământ. Lumea de deasupra era puternică, încă îl chema, și știu că își va dori să revină la scena mai mare. Dar era plăcut să se gândească că revenise în locul acesta care era al lui, la aceste lucruri care se bucurau să-l revadă, șși pe care putea conta oricând să-i ureze bun venit.

Hobiții lui Tolkien visează la băi fierbinți și la cine bogate la ei acasă; Dorothy din Vrăjitorul din Oz tânjește după “tărâmul gri și uscat numit Kansas”, care o plictisea înainte, pentru că, și-a dat seama, “niciunde nu-i ca acasă”.

Găsesc multă speranță în literatura pentru copii și în felul în care prețuiește modestia și domesticul, mai ales că viața noastră de dinainte de virus pare să fi fost definită de o necontenită căutare a noului. Noi suntem cei care au adus dezastrul asupra speciei noastre, prin turismul excesiv, arderea junglelor, pentru a avea acces la vita braziliană sau consumând creaturi precum liliacul și pangolinul. Poate că atunci când vom fi găsit un tratament la criza noastră de acum, parte din el va fi să prețuim modestia și familiarul din nou.

SURSA aici