Cărțile ilustrate: pentru cine sunt?


Continuăm seria „Ce culori mai are copilăria literară astăzi?”, prin intermediul căreia vă dăm întâlnire cu unele dintre cele mai interesante voci din literatura pentru copii contemporană – fie că e vorba de autori sau de ilustratori, cele două lumi funcționează încă în simbioză la aceste vârste. 

Un articol de Shaun Tan

Sunt întrebat adesea, ca autor de cărți ilustrate: Pentru cine scrieți și ilustrați? E un pic dificil de răspuns, pentru că nu e un lucru la care să mă gândesc atunci când lucrez de unul singur în studioul meu mic, departe de orice public.

Presupun că orice tip de artă e creată în absența oricărui gând privind receptarea. Nu-și propune de la bun început să atragă o anumită audiență predefinită, ci să își construiască una. Responsabilitatea artistului se referă întâi și întâi la opera sa, sperând că va atrage atenția altora prin puterea sa de convingere. Așadar e destul de neobișnuit să ne întrebăm pentru cine lucrăm. Totuși, e o întrebare pe care o primesc adesea în legătură cu cărțile mele, The RabbitsThe Lost Thing and The Red Tree, care au de a face cu teme precum colonizarea, birocrația, depresia, singurătatea, de obicei într-o manieră stranie, neobișnuită.

SelfMadeHero | Shaun Tan, Jesús Carrasco and Javi Rey receive Eisner

Motivul, firește e destul de evident. Ideea de carte ilustrată, ca formă de artă literară, poartă în sine o serie de prezumții tacite: cărțile ilustrate au un format destul de mare, sunt viu coloate, ușor de citit și cu linie narativă și structură foarte simple, nu foarte lungi, și (cel mai important), produse exclusiv pentru un anumit public, anume copiii, mai ales cei mai mici dintre ei. Cărțile ilustrate sunt plasate în general pe rafturile librăriilor și ale dormitoarelor pentru copiii mici, pentru că acolo pare că e locul lor. Cărțile ilustrate sunt sinonime cu literatura pentru copii. Dar e o condiție necesară a acestei forme de artă? Sau e doar o convenție culturală, care are mai mult de a face cu așteptările existente, cu prejudecățile de marketing și cu discursul literar?

Simplitatea unei cărți ilustrate în termeni de structură narativă, atractivitate vizuală și concizie comparabilă cu a fabulelor, adesea, pare să sugereze că e într-adevăr potrivită pentru un public cititor format din copii. E o fereastră pentru a  învăța să citești într-un sens foarte larg, explorând relațiile dintre cuvinte, imagini, și lumea pe care o experimentăm în fiecare zi. Dar aceasta e o activitate care se încheie odată cu copilăria, când, la un moment dat, devenim suficient de calificați să facem tranziția de la un gen la altul? Simplitatea, fără doar și poate, nu exclude sofisticarea sau complexitatea; știm, intuim că adevărul e altul. Arta, așa cum ne amintește Einstein, este expresia celor mai profunde gânduri în maniera cea mai simplă.

How Shaun Tan transformed children's literature | Financial Times

Și e limpede că cititorii mai vârstnici, inclusiv eu și tu, rămânem interesați de jocul plin de imaginație dintre imagini sau desene, povești, și o privire proaspătă asupra lucrurilor. Nu există niciun motiv pentru care o poveste ilustrată de 32 de pagini să nu fie la fel de atractivă pentru adolescenți, adulți sau copii. La urma urmei, alte medii vizuale precum filmul, televiziunea, pictura sau sculptura nu suferă de asemenea preconcepții înguste privitoare la publicul lor. De ce ar face-o cărțile ilustrate? E interesant de observat că atunci când pictez pentru galerii, nu sunt niciodată întrebat pentru cine pictez.

În loc să discutăm despre diferențele dintre cititori mai tineri sau mai vârstnici, aș prefera să mă gândesc la ce au în comun. În special, suntem cu toții interesați de joc. Ne place să privim lucrurile din unghiuri neobișnuite, să încercăm să găsim revelații copilărești în cotidian, și să ne punem imaginația la lucru, să chestioneze experiența vieții de zi cu zi. De ce sunt lucrurile așa cum sunt? Cum anume ar putea fi diferite? Ca artist, aceste activități așa-zis copilărești sunt lucrurile care mă preocupă atunci când desenez sau când creez povești și nu mă obligă să mă gândesc la un anumit public. Ce contează pentru mine sunt ideile, sentimentele și imaginile și cuvintele care le construiesc. Cum pot fi ele jucăușe, cum pot fi ele subversive? Cum ne pot ajuta să ne gândim și să ne punem întrebări cu privire la lumea în care trăim?

Aceasta e probabil întrebarea-cheie pentru mine ca artist, ca persoană, și cea pe care mi-o pun cel mai des; nu are un răspuns fix. Scrisul și pictura sunt despre a încerca lucruri diferite pe baza intuițiilor, adesea de o manieră jucăușă, caraghioasă și apoi de a ne uita la ele critic, pentru a vedea dacă au vreun sens judecate în raport cu experiența trăită. Oare obiectele imaginare stau în picioare ca metafore puternice? Au sens de sine stătătoare, fără ajutor? A fi artist nu înseamnă să manipulezi obiectele sau publicul, cât să evaluezi constant o serie de idei adesea accidentale sau misterioase.

Dacă ne întoarcem la această întrebare: Pentru cine ilustrăm?, probabil cel mai bun răspuns pe care îl pot da este acesta: pentru oricine citește și privește. Adică, pentru oricine e curios, căruia îi plac stranietatea, misterul, ciudățenia, căruia îi place să pună întrebări, să-și folosească imaginația. Cărțile, scria Umberto Eco, sunt un mod de a nu lăsa pe altcineva să gândească în locul nostru, ci, dimpotrivă, sunt mașini care provoacă gândirea.

Orice operă de artă își găsește în cele din urmă publicul. Uneori, sunt întrebat de ce cărțile mele se ocupă cu teme întunecate – moarte, dezastre, depresie, și altele asemenea, unde apar mulți monștri, mașini, ceruri întunecate și așa mai departe. Mai facc și alte lucruri, firește, dar sunt atras de un anume tip de neliniște. Poate pentru că aceste lucruri provoacă mai mult reflecția decât altele, mai luminoase sau armonioase, la fel cum nu putem avea dramă fără conflict de un fel sau altul.

La fiecare pas, grija mea e să implic cititorul să-și folosească imaginația, încercând să găsească sens în poveștile “neterminate „ pe care i le pun în față. Ilustrația e o formă unică de spus povești, care invită imaginația cititorului să construiască pe baza propriilor reacții, să găsească sensul în ritmul său, în felul său.

Picturebook Makers | Shaun Tan

 Ceea ce face arta și literatura atât de interesante este că ne pun în fața unor lucruri neobișnuite, care ne încurajează să punem sub semnul întrebării lucruri pe care deja le știm. Sunt despre a ne reîntoarce, mai ales pe noi, cititorii mai vârstnici, la un stadiu al lipsei de familiaritate, oferindu-ne ocazia să redescoperim idei noi prin mijlocirea unor lucruri pe care nu le recunoaștem întru totul (așa cum a fost pentru noi toți la început). Poate despre asta e cititul – e o continuare jucăușă a procesului început în copilărie, de a ne folosi imaginația să găsim sens și înțelesuri în acele experiențe obișnuite, de zi-cu-zi, care altminteri ar fi trecut neobservate. Lecțiile pe care le învățăm când studiem cărți ilustrate și povești se aplică cel mai bine studiului vieții în general – oameni, obiecte, idei și relațiile dintre ele. Când e bine făcută, ficțiunea ne oferă mijloace de a interpreta realitatea, și capacitatea de a ne imagina câte asemenea interpretări sunt posibile. Romancierul Milan Kundera spunea că continuăm să fim copii, indiferent de vârstă, pentru că în viață ne întâlnim cu lucruri noi, care ne provoacă să le înțelegem, situații în care o imaginație antrenată e mai folositoare decât cunoștințele dobândite cu greu.

SURSA aici

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.