Oricât de greu pare a fi de acceptat, o spunem tare și apăsat: părintele perfect nu există și nici nu va exista vreodată. Cu toate acestea, mulți credem în acest mit, al părintelui bun la toate, excepțional, care dă 100% ce are mai bun din el în orice moment. Un părinte perfect cu un copil perfect. Un cont de Instagram numai lapte și miere. O poză retușată până nu mai înseamnă, de fapt, nimic.
Dar lucrurile nu stau deloc așa. Foarte reală însă, e presiunea socială, tradusă apoi într-una interioară, de a fi cel mai bun, de a face cel mai bine, de a excela.
Capcana părintelui perfect
În viața de zi cu zi, cea de dincolo de filtrele Instagram, este o provocare să fii un părinte bun; cu atât mai mult când „a fi bun” se confundă cu a încerca „să fii perfect”. Acest lucru nu este decât o capcană, această nevoie de validare ca părinte perfect tinde să primeze în locul concentrării pe nevoile reale ale copilului și ale tale.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți care să le ofere luna de pe cer sau care să le împlinească orice dorință; nici de părinți care au întotodeauna dreptate și nu fac greșeli. Ei au nevoie de părinți care îi încurajează să se descurce și singuri, care le arată când greșesc, care le permit să-și trăiască frustrările și să aibă eșecuri.
Standardele înalte ale unui părinte perfect
Când un părinte tinde spre perfecțiune, el transmite acest lucru copilului, dându-i de înțeles că doar perfecțiunea e acceptabilă. Copiii nu își vor găsi o identitate proprie: în loc să se construiască pe sine după propriile dorințe, valori, abilități și competențe personale, ei își vor crea o identitate falsă, bazată pe înțelegerea lor despre ce înseamnă să fii un copil bun în fața părinților perfecți. Copiii nu vor face ce vor ei cu adevărat, ci vor satisface nevoile și așteptările unui părinte perfect.
Așa că nu trebuie să țintim spre perfecțiune: arătați-le emoții, arătați când vă e greu, când vă supără ceva sau chiar când vă supără ei, dar mai ales când vă fac fericiți și mândri.
Parentingul este o călătorie lungă și plină de provocări, iar părinții învață mereu, la fel de mult, asemenea copiilor. Dacă în această călătorie intervin și frustrările părintelui care nu a atins nivelul de perfecțiune – nivel impus de cei din jur sau de el însuși – aceste frustrări se transpun asupra creșterii copilului.
Lăsați-i să greșească
Cu toții ne dorim ce e mai bine pentru copiii noștri. Vrem ca ei să aibă succes și să exceleze, dar trebuie să o facă în propriul ritm, nu într-un ritm impus de altcineva. Dacă încercăm să le setăm un ritm anume, se vor simți forțați și vor eșua.
Este nevoie să ne susținem copiii în drumul cunoașterii, cu răbdare, ajutându-i, deoarece atunci încep să înflorească în cele mai bune versiuni ale lor. Când nu primesc asta de la noi, se vor ofili.
Este în regulă să ne lăsăm purtați de val și să facem greșeli, cum este în regulă și să-i lăsăm pe copiii noștri să greșească. Este adevărat că prin greșeli învățăm, prin greșeli ajungem să fim mai perseverenți și să fim cele mai bune versiuni ale noastre. Greșelile ne provoacă să ne înfruntăm fricile, ne motivează și ne modelează ca oameni. La fel sau mai ales la fel e cu cei mici.
Părinții au nevoie să aibă încredere mai multă în ei înșiși și în instinctele lor. Mamele și tații știu mai multe decât lasă să se vadă, dar deseori le este frică de eșec. Cum copiii învață și cresc prin greșelile lor, așa și părinții o pot face. Așa că, faceți-vă un bine și spuneți-i acelei voci din capul vostru că este în regulă să greșiți – că greșelile pavează drumul spre succes și măreție.
Nu există părintele perfect, dar puteți fi unul adevărat
Ca părinți, trebuie să recunoaștem că este normal să ne simțim îngrijorați, confuzi, nervoși, vinovați, și copleșiți de comportamentul copiilor. Face parte din jobul de părinte. În zadar încercăm să fim perfecți sau să ne creștem copiii după tipare aparent perfecte. Copiii se vor dezvolta cel mai mult când se vor simți susținuți, când vor simți iubirea părintelui, când vor primi atenție și iubire.
Credem că dacă îi întrebăm pe majoritatea adulților ce și-ar fi dorit de la părinți când erau mici, răspunsul va fi „Să fi fost prezenți”. Mai multă prezență în viața lor, mai multă joacă, mai multă iubire și susținere, mai multe ritualuri și intimități pe care doar voi le aveți.
Părinții au nevoie și de pauze. Ei nu trebuie să-și găsească împlinirea doar în succesul copiilor, sau din faptul că au fost desemnați „părinții anului”. Ei au nevoie de alte activități ce țin de împlinirea personală, de imaginea lor, au nevoie și de alte surse de iubire și creștere. Au nevoie de timp ca să fie și adulți – o pauză de la copii și responsabilitățile de părinte. Au nevoie să fie ei înșiși.
Trebuie să ne aducem aminte că a fi părinte nu este o competiție. Nu există premiu pentru părintele perfect. Există doar părinți și copii fericiți. Cu siguranță nu există rețeta perfectă a parentingului, dar probabil că echilibrul este cheia fericirii părinților și copiilor.
Așa că îndemnul este să fiți prezenți cât puteți, atât emoțional cât și fizic, să vă jucați cu copiii, să le citiți cu voce tare, să dansați împreună, să desenați, să le transmiteți cunoașterea voastră, iar copilul va simți cu siguranță iubirea , se va simți protejat și îi va fi bine.
Lasă un comentariu