Aventurile lui Gregor în Subpământ continuă în Gregor și Profeția despre Năpastă, un roman fantasy scris de Suzanne Collins, autoarea seriei-fenomen „Jocurile Foamei”!
În acest volum, Gregor află că un erou trebuie să înfrunte, pe lângă nenumăratele pericole, posibilitatea de a pierde pe cineva drag și că deciziile sale pot afecta nenumărate vieți nevinovate. Pentru că, dacă el nu reușește să rupă blestemul din profeție, atât viața lui, cât și existența întregului Subpământ, nu vor mai fi niciodată la fel.
În continuare, te invităm să citești un fragment din Gregor și Profeția despre Năpastă!
– Boots!
Gregor începea să se panicheze. Sora lui fusese chiar lângă el în urmă cu un minut. Nu‑i așa? Oare căzuse el așa de adânc pe gânduri încât pierduse noțiunea timpului?
– Boots!
Unde putea să fie? În copaci? Pe stradă? Dacă o luase cineva?
– Boots!
Nici măcar nu avea pe cine să întrebe. Parcul se golise odată cu lăsarea întunericului. Străduindu‑se să rămână calm, Gregor a încercat să se ia după urmele de pași pe care le făcuse ea prin zăpadă. Dar erau așa de multe! Iar el abia dacă mai vedea ceva!
Deodată, a auzit un câine lătrând în apropiere. Poate că o găsise pe Boots sau poate că măcar stăpânul lui o văzuse. Gregor a alergat printre copaci către o poieniță luminată de un bec din apropiere. Un terrier mic și energic alerga în cerc în jurul unui băț, lătrând de zor. Din când în când, prindea bățul între fălci, îl scutura bine, apoi îl lăsa jos. După aceea își relua lătratul nebun.
În peisaj a apărut și o femeie drăguță, îmbrăcată în haine de iarnă pentru jogging.
– Petey! Petey! Ce faci?
A luat câinele în brațe și a clătinat din cap spre Gregor în timp ce se îndepărta.
– Scuze, uneori o ia razna!
Dar Gregor nu i‑a răspuns. Se holba la bățul, sau ceea ce crezuse el că era un băț, care îl înnebunise așa pe câine. Era neted și lucios și negru. L‑a ridicat și acesta s‑a rupt în două. Nu ca un băț rupt. Ci ca un picior. Un picior de insectă. De la un gândac uriaș…
A privit imediat de jur împrejur. În vara dinainte, când se întorseseră din Subpământ, trecuseră printr‑o serie de tuneluri care duceau spre Central Park. Ieșiseră lângă stradă, exact cum stătea el acum.
Acolo, pe pământ. Bolovanul acela. Fusese mutat recent – își dădea seama după urmele din zăpadă – apoi pus la loc. Sub marginea bolovanului a rămas prins un obiect roșu. Gregor a tras de el. Era mănușa lui Boots.
Gândacii uriași din Subpământ o consideraseră pe Boots un idol. O numiseră prințesă și făcuseră un dans ritualic special ca să o onoreze. Iar acum o răpiseră chiar de sub nasul lui.
– Boots… a zis el încet, dar știa că ea nu mai putea să îl audă.
Și‑a scos telefonul mobil. Nu‑și permiteau unul, dar după ce trei membri ai familiei dispăruse în mod misterios, mama lui insistase să cumpere unul, oricum. A sunat acasă. A răspuns tatăl lui.
– Tata? Sunt Gregor. Știi, s‑a întâmplat ceva. Ceva rău. Sunt în Central Park, lângă locul ăla în care am ieșit în vară, iar gândacii, îi știi, gândacii ăia uriași? Au fost aici și au luat‑o pe Boots. Nu am fost destul de atent, e vina mea și… trebuie să cobor iar acolo!
Gregor știa că trebuie să se grăbească.
– Dar… Gregor…
Vocea tatălui său era plină de confuzie și de frică.
– Nu poți…
– Trebuie, tată. Altfel e posibil să n‑o mai vedem niciodată. Știi cât de înnebuniți sunt gândacii după ea. Uite, n‑o lăsa pe mama să sune la poliție de data asta. Oricum nu are ce să facă. Dacă nu mă întorc repede, zi‑i cui întreabă de mine că am gripă sau ceva, da?
– Ascultă‑mă, stai acolo! Vin cu tine! Ajung cât pot de repede, a zis tatăl lui.
Gregor l‑a auzit gâfâind în timp ce încerca să se ridice din pat.
– Nu, tată! Nu, n‑o să reușești. Nu poți nici măcar să te plimbi în jurul blocului! l‑a întrerupt Gregor.â
– Dar… dar nu pot să te las…
– Nu‑ți face griji! O să fiu bine. Adică, am mai fost acolo. Dar acum trebuie să plec, tată, altfel o să se ducă prea departe.
Gregor a icnit când a încercat să dea bolovanul la o parte.
– Gregor? Ai vreo lumină la tine? l‑a întrebat tatăl lui.
– Nu! a zis Gregor.
Asta era o adevărată problemă.
– Ba da, stai, am!
Doamna Cormaci îi dăduse o lanternă mică în caz că se stingeau vreodată luminile în metrou. O prinsese de breloc.
– Am o lanternă. Tată, trebuie să plec acum.
– Știu, fiule. Gregor… te iubesc.
Tatălui său îi tremura vocea.
– Ai grijă, da?
– O să am. Și eu te iubesc. Ne vedem curând, bine? a zis Gregor.
– Ne vedem curând, a șoptit răgușit tatăl lui.
Apoi Gregor a coborât prin gaură. Și‑a îndesat telefonul într‑un buzunar și a scos brelocul din altul. Când a apăsat pe mica lui lanternă, a fost surprins de câtă lumină făcea. A tras bolovanul la loc și a început să coboare un șir lung și abrupt de trepte.
Când a ajuns la baza lor, s‑a oprit și a închis ochii un minut, încercând să recreeze în minte drumul pe care ajunsese aici în vara dinainte. Atunci zburaseră pe spinarea unui liliac mare și negru, numit Ares, cu care avea legământ. În Subpământ, o ființă umană și un liliac puteau să facă un jurământ de apărare reciprocă, indiferent de cât de disperată ar fi fost situația. Atunci se spunea că cei doi aveau legământ.
Ares îi adusese în spinare, din Subpământ, pe Gregor, pe Boots și pe tatăl lor și îi lăsase la baza treptelor, apoi plecase spre… dreapta! Gregor era destul de sigur că era în dreapta, așa că a început să alerge în direcția aceea.
Tunelul era rece, umed și pustiu. Fusese construit de oameni – oameni normali, nu Subpământeni cu pielea palidă și ochi violeți, pe care îi cunoscuse în adâncuri – însă Gregor era sigur că newyorkezii uitaseră de mult timp de el.
În raza lanternei a zărit un șoricel, care a fugit îngrozit. Aici, jos, lumina nu ajungea niciodată. Oamenii nu ajungeau niciodată. El ce căuta acolo?
Lasă un comentariu