Domnu Creeper
La șaptesprezece zile după ce Amelia Wishart îi trimisese lui Moș Crăciun scrisoarea, fetița era acolo unde o găseai cel mai adesea – într‑un horn.
Era întuneric în hornuri. Acesta fusese primul lucru neplăcut cu care trebuise să se obișnuiască. Întunericul. Un altul fusese spațiul. Hornurile erau întotdeauna un pic cam prea înguste, chiar dacă tu tot un copil erai. Însă cel mai nesuferit lucru din toate, când erai coșar, era funinginea. Praful negru îți intra peste tot când începeai să cureți cu peria. În părul tău, în hainele tale, în pielea ta, în ochii și în gura ta. Te făcea să tușești fără oprire și să lăcrimezi. Era o slujbă oribilă, dar de care avea nevoie. O slujbă care ar fi putut s‑o ajute să câștige destui bani pentru mâncare și să ia doctorii pentru mama sa.
Și, oricum, partea bună în curățatul hornurilor era că te făcea să te bucuri mai mult de lumina zilei. De fapt, te făcea să te bucuri când erai oriunde în altă parte și nu într‑un horn. Te făcea să speri. În întunericul plin de funingine începeai să visezi la toate locurile exotice și luminoase din lume.
Cu siguranță, un horn nu era locul în care să te afli în dimineața din Ajunul Crăciunului. Înghesuită acolo, sprijinită cu genunchii și coatele de pereții hornului, înecându‑te cu norii de funingine, în timp ce‑l cureți cu peria.
Atunci, auzi ceva.
Un scâncet slab.
Nu de om, ci de altceva.
Un mieunat.
– Oh, nu, zise ea, știind precis cine era.
Își propti călcâiele în zidăria hornului și pipăi în jur cu mâna liberă prin întuneric, până dădu peste o blăniță moale și caldă, ghemuită pe o poliță înclinată de la un cot al hornului.
– Căpitane Funingine! Ce ți‑am spus eu ție? Să nu te cațeri niciodată în hornuri! Nu sunt pentru pisoi!
Motanul începu să toarcă fericit, când Amelia îl luă în brațe ca să coboare cu el spre lumina din sufrageria de jos. Căpitanul Funingine era complet negru, mai puțin un smoc alb din vârful codiței. Însă, azi, până și vârful cozii îi era la fel de negru ca, ei bine, funinginea.
Pisoiul se zvârcoli în brațele Ameliei, făcu un salt răsucit până jos și începu să traverseze, tacticos, covorul de culoarea untului. Foarte scumpul covor de culoarea untului. Amelia făcu ochii cât cepele, văzând cu groază la urmele negre de lăbuțe.
– Oh, nu! Căpitane Funingine! Treci înapoi! Ce faci?!
Amelia se repezi să prindă pisoiul și, astfel, bineînțeles că și ea murdări covorul.
– Oh, nu, zise ea. Oh, nu! Oh, nu! Oh, nu…
Luă iute o cârpă umedă din bucătăria unde o slujnică acră, cu mâini noduroase, curăța morcovi.
– Îmi pare rău, zise Amelia. Tocmai am făcut un pic de mizerie.
Slujnica țâțâi și se încruntă, de parcă era ea însăși o pisică furioasă.
– Domnu Creeper n‑o să se bucure când o să vină de la azilul de săraci!
Amelia se întoarse în sufragerie și se strădui să curețe funinginea, dar nu reuși decât să facă urmele negre să pară și mai mari.
– Trebuie să curățăm bine înainte ca Domnu Creeper să se întoarcă, îi spuse ea pisoiului. Dintre toate casele, tocmai în asta ți‑ai găsit să faci așa ceva, Căpitane!
Motanul spunea „îmi pare rău” din ochi.
– N‑are nimic, n‑aveai de unde să știi, dar pariez că Domnu Creeper o să fie mânios.
În timp ce freca mai departe covorul, își dădu seama că era ceva ciudat cu sufrageria aceea. Era Ajunul Crăciunului și, totuși, nu vedeai niciun ornament. Nicio felicitare de Crăciun. Nicio crenguță de brad sau de vâsc. Nicio aromă de plăcinte cu fructe confiate. Ceea ce, într‑o casă atât de bogată ca asta, era chiar neobișnuit.
Apoi Amelia auzi niște pași apăsați pe hol. Când ușa sufrageriei se deschise, întoarse capul și… iată‑l pe Domnu Creeper!
Amelia se uită în sus la stăpânul casei. Era un om foarte înalt, cu un corp deșirat și o față prelungă și ascuțită. Și un nas lung și coroiat. Și un baston lung, care, împreună cu mantia lui neagră și jobenul negru, îl făcea să semene cu un corb ce se hotărâse – într‑o nefericită zi de marți, în timp ce mânca o râmă – să se preschimbe în om.
Domnu Creeper se holbă la Amelia, la motan și la urmele de funingine întinse peste tot pe podea.
– Îmi pare rău, se scuză Amelia. Doar că pisoiul meu s‑a luat după mine și s‑a furișat pe horn, în sus.
– Ai idee cât costă covorul ăsta?
– Nu, domnule. Dar îl curăț. Uitați‑vă, se ia.
Căpitanul Funingine își arcui spinarea, gata să se năpustească asupra lui și șuieră la Domnu Creeper. Căpitanului Funingine plăcea aproape pe toată lumea, dar pe omul acesta deșirat chiar nu putea să‑l sufere.
– Bestie mârșavă.
– Nu încearcă decât să vă ureze Crăciun Fericit, zise Amelia, forțându‑se să zâmbească.
– Crăciun, rosti Domnu Creeper cu gura făcută pungă, ca și când cuvântul ar fi avut un gust oribil. Crăciunul e fericit doar dacă ești un prost. Sau un copil. Iar tu, evident, ești și una și alta.
Amelia știa cine era Domnu Creeper. Era proprietarul Azilului de Săraci Creeper, unul dintre cele mai mari din toată Londra. Știa ce este un azil. Un azil de săraci era un loc înfiorător. Un azil de săraci era un loc în care nimeni nu voia să fie, dar uneori acolo sfârșea, dacă ajungea prea sărac ori prea bolnav sau dacă își pierdea casa ori părinții. Era un loc în care trebuia să trudești toată ziua, și să mănânci mâncare oribilă, și abia dacă apucai să dormi, și erai pedepsit tot timpul.
– Ce mai pereche de animale mici și jegoase sunteți! zise Domnu Creeper.
Căpitanul Funingine era zbârlit tot și arăta ca o minge de furie pufoasă.
– Nu‑i place să fie jignit, domnule.
Nici lui Creeper de bună seamă nu‑i plăcea să‑i vorbească astfel un copil. Mai ales unul sărac, îmbrăcat în zdrențe murdare de funingine, al cărui pisoi făcuse mizerie pe podeaua lui.
– Ridică‑te în picioare, fetițo.
Amelia se ridică.
– Câți ani ai?
– Zece, domnule.
Domnu Creeper o apucă pe Amelia de ureche.
– Ești o mincinoasă.
Se aplecă și se uită la ea de parcă ar fi inspectat un strop de noroi de pe pantof. Amelia îi văzu nasul strâmb și se întrebă oare cum și‑l rupsese. Pe ascuns, își dori să fi fost și ea de față când se întâmplase.
– Am vorbit cu mama ta. Ai nouă ani. O mincinoasă și o hoață.
Simțea că o să‑i smulgă urechea de tot.
– Vă rog, domnule, mă doare, domnule!
– Aș fi putut să‑mi caut un alt coșar, când mama ta s‑a îmbolnăvit, zise Domnu Creeper, dându‑i drumul Ameliei și ștergându‑se pe mâini. Dar, nu, am zis să‑i dau fetei ăsteia o șansă. Ce mare greșeală. În azilul meu, acolo ar trebui să fii! Acum, cât despre bani…
– Vă costă trei penny, domnule. Dar cum am făcut un pic de mizerie, puteți să‑mi dați numai jumătate.
– Nu.
– Ce anume nu, domnule?
– Ai înțeles pe dos. Tu ești cea care trebuie să‑mi plătești mie.
– De ce, domnule?
– Pentru că mi‑ai stricat covorul.
Amelia se uită la covor. Probabil costa mai mult decât ar fi putut aduna un coșar în zece ani de muncă. Se simți întristată și mânioasă. Avea nevoie de cei trei penny de la Domnu Creeper ca să cumpere niște budincă de Crăciun pentru ea și mama ei, să aibă mâine. Nu‑și puteau permite o gâscă sau un curcan, dar puteau să‑și ia măcar o budincă de Crăciun. Adică, ar fi putut să‑și ia.
– Câți bani ai în buzunar?
– Niciunul, domnule.
– Mincinoaso! Pot vedea forma unei monede. Dă‑o încoace!
Lasă un comentariu