Deviza editurii Nemi este „Un copil care citește din plăcere, va deveni un adult care citește din obișnuință”. De aceea, pe nemi.ro inaugurăm seria de articole intitulate „Poveștile copilăriei”, în care oameni mari ne povestesc cum au fost ei oameni mici.
O să descoperim astfel mai multe feluri prin care putem face lectura plăcută pentru copii. De la cărți preferate, la locuri și momente frumoase, aducerea-aminte o să ne aducă tuturor, oameni mari și oameni mici deopotrivă, un zâmbet pe buze și inspirație pentru cum să ne trăim viața mai frumos.
Astăzi, bufniţa Nemi stă de vorbă cu Nic Sârbu. A scris la Academia Caţavencu, iar acum își propune să vă potolească setea de cunoaștere pe site-ul său, Science Friction. Este de părere că ştiința poate fi făcută și rîzînd. Și, de fapt, așa și trebuie să fie făcută. Iar ScienceFriction.ro exact asta urmărește.
1. Care a fost primul tău contact cu poveştile? Îţi citea cineva sau ai început singur?
Sînt sigur că, mititel fiind, mama îmi spunea povești ca să mă adoarmă. Despre care orice amintire mi-e ascunsă prin subconștient și, nu știu, îmi place să cred că m-a ajutat să fiu cel care sînt azi. De cînd aveam vreo 3 ani am ceva amintiri, deja, despre povești spuse de părinții mei. Dacă mi le citeau sau mi le povesteau, nu știu. Îmi aduc aminte vocile.
2. Când ai început să citeşti singur? Ce fel de cărţi citeai?
De citit singur am început, normal, după ce m-au învățat părinții mei să citesc, cam cînd aveam 4-5 ani. M-au învățat întîi să recunosc literele, fiecare cu numele ei: “T” era “Tata”, “M” era “Mama”, “U” era “Ura și la gară!”. Mai tîrziu am legat și cuvintele și, undeva înainte de școală, am citit și singur. Prima dată am citit presa, din care învățasem și literele. Nu înțelegeam nimic, dar citeam. La cărți am promovat puțin înainte de intratul la școală. Cărți cu puține pagini, litere mari și desene multe, dar îmi mai aduc aminte de cele mai ciudate dintre ele, cum ar fi una în formă de mănușă, pentru că era o poveste despre niște animale care găsesc adăpost într-o mănușă, în miezul gerului. 🙂 Cam în perioada aia am devenit și povestaș: îi citeam/povesteam basme fratelui meu mai mic, ca să stea cuminte. Îmi ieșea. Cel mai des.
3. Citeai cărţile din bibliografia de la şcoală sau preferai să descoperi singur?
Unul dintre cele mai grozave lucruri ale copilăriei mele a fost că ai mei au investit, atunci, o grămadă din banii lor în cărți. Am avut, ca țînc, acces la o bibliotecă de vreo două mii de cărți, din care cred că două sute erau ale mele! Așa că bibliografia școlară a fost mereu un inconvenient, mai degrabă, lecturile care mi se cereau mă încurcau și mă țineau în loc. Pe de altă parte, descoperisem și biblioteca de la școală și eram un devorator avid al cărților de-acolo. La un moment dat, prin clasa a doua, bibliotecara nu m-a crezut că am terminat o carte în două zile și mi-a dat examen din ea. L-am trecut.
4. Care este cartea de copii preferată?
“Cireșarii”, fără nici o ezitare. De altfel, cartea la care fusesem testat de bibliotecară era una dintre cele cinci volume de “Cireșari”. Din clasa a doua le-am citit pe toate în fiecare vacanță (și de vară și de iarnă) pînă printr-a opta. Am organizat și expediții pionierești “din cauza” lor.
5. Ce ai aduce din copilărie în viaţa de adult?
Curiozitatea și mirarea în fața tuturor lucrurilor din jur, dorința de a demonta totul și a vedea cum funcționează. Aș aduce “de ce”-ul. Cred că asta este trăsătura cea mai importantă a copilăriei. Din păcate, școala reușește destul de bine să ne amputeze curiozitatea și așa ajungem în viața adultă infinit mai săraci.
6. Dacă ai putea să trăieşti într-o poveste pentru copii, care ar fi aceea?
Ăăă, sînt prea multe, nu mă pot hotărî: jumătate din cărțile lui Jules Verne (le consider pentru copii fiincă atunci le-am citit), Legendele Olimpului, O mie și una de nopți, Toate pînzele sus… lista e prea lungă. Cred că mai degrabă aș sări din poveste în poveste. Ar fi chiar cool.
Lasă un comentariu