Continuăm seria „Ce culori mai are copilăria literară astăzi?”, prin intermediul căreia vă dăm întâlnire cu unele dintre cele mai interesante voci din literatura pentru copii contemporană – fie că e vorba de autori sau de ilustratori, cele două lumi funcționează încă în simbioză la aceste vârste.
Se spune adesea despre cărți că pot salva vieți. De cele mai multe ori, totuși, oricât de adânc ar fi sentimentul, e o metaforă. Totuși, uneori, foarte rar, ajunge să se apropie de sensul propriu.
Helen avea douăzeci și doi de ani când familia ei a fost închisă în ghetoul din Varșovia, în Polonia ocupată de naziști. Ea și surorile ei au reușit să scape, dar și-au pierdut ambii părinți în Holocaust. Helen a ajuns în America fără să știe un cuvânt în limba engleză, apoi și-a luat doctoratul și a predat literatură vreme de douăzeci de ani. Și-a dedicat viața elucidării lecțiilor morale ale vremurilor celor mai întunecate ale omenirii și a creat alături de alții Memorialul Holocaustului din Washington. Până azi, rămâne un cititor vorace de literatură și de filosofie morală, navigând fără efort de la Whitman la Camus și înapoi într-o singură conversație.
Se întâmplă ca Helen să fie verișoara lui Neil Gaiman. Într-o zi, la cină, după ce fusese în vizită în Florida, Neil mi-a spus povestea incredibilă a felului în care o carte – o anumită carte – a devenit salvatoarea mai multor adolescente la școala secretă pe care Helen o pusese pe picioare în ghetoul din Varșovia ca antidot la asalturile nenumărate asupra demnității la care naziștii îi supuseseră pe acești tineri evrei: negarea unei minime educații. Mi-a trimis această scrisoare la aniversarea de 101 ani:
Dragul meu prieten,
Îți poți imagina o lume fără acces la citit, la învățat, la cărți?
Ei bine, pe când aveam douăzeci și unu de ani, am fost trimisă în ghetoul polonez unde a fi prins citind literatură interzisă de naziști însemna, în cazul fericit, muncă grea, iar în cel nefericit, moarte.
Acolo, am pus pe picioare o școală clandestină care le oferea copiilor vrei șansa la o educație esențială, care le era interzisă de către naziști. Dar foarte repede mi-am dat seama că a-i învăța pe acești tineri latină și matematică însemna să le răpesc ceva esențial – ce aveau ei nevoie nu era informație seacă, ci speranță, aceea care izvorăște din tărâmul magic al posibilităților.
Într-o zi, ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, o fată m-a implorat: Ne poți povesti o carte, te rugăm? Citisem cu o seară înainte Pe aripile vântului, una dintre puținele cărți pe care reușisem să le obțin pe sub mână, printr-un canal subteran, care circula între noi cu promisiunea că o citim numai noaptea. Nimănui nu i se îngăduia să țină o carte mai mult de o noapte – astfel, dacă eram raportați, cartea deja și-ar fi schimbat posesorul până când veneau să o caute.
Citisem Pe aripile vântului de seara până dimineața și încă îmi lumina lumea interioară, așa că i-am invitat pe acești tineri să mi se alăture. Pe măsură ce le povesteam cartea, ei împărtășeau iubirile și încercările Lui Rhett Butler și ale lui Scarlett O Hara, ale lui Ashley și Melanie Wilkes. Timp de o oră magică, am evadat într-o lume a manierelor și a ospitalității, nu a crimelor. Toate chipurile copiilor au fost străfulgerate de o nouă vitalitate.
O bătaie în ușă ne-a zguduit lumea de vis. În timp ce copiii se retrăgeau tăcuți, o fetiță cu ochii verzi s-a întors spre mine cu lacrimi în ochi: Mulțumesc mult pentru această călătorie în altă lume. Oare mai putem face asta din nou? Am promis că așa va fi, deși mă îndoiam că vom mai avea ocazii. M-a îmbrățișat și i-am șoptit: Adio, Scarlett. Ea mi-a răspuns: Cred că aș prefera să fiu Melanie, deși probabil că Scarlett era mult mai frumoasă!
Dar viața în ghetou și-a urmat cursul, majoritatea visătorilor mei au căzut victime naziștilor. Din cei douăzeci și doi de elevi de la școala mea secretă, doar patru au supraviețuit Holocaustului.
Fetița cu ochii verzi era una dintre ei.
Mulți ani mai târziu, am găsit-o la New York și ne-am întâlnit. Una dintre cele mai mari bucurii din viața mea rămâne amintirea întâlnirii noastre, când mi l-a prezentat pe soțul ei ca fiind “izvorul speranțelor și al viselor mele în vremuri atât de dezumanizate”.
Există timpuri când visele ne susțin mai mult ca faptele. A citi o carte și a te abandona unei povești e ceea ce ne menține umanitatea vie.
Cu drag,
Helen Fagin
Lasă un comentariu