Continuăm seria „Ce culori mai are copilăria literară astăzi?”, prin intermediul căreia vă dăm întâlnire cu unele dintre cele mai interesante voci din literatura pentru copii contemporană – fie că e vorba de autori sau de ilustratori, cele două lumi funcționează încă în simbioză la aceste vârste.
Dacă evocăm copilăria ta, ce imagini îți vin în minte?
M-am născut la Bruxelles, mama e suedeză, iar tata englez. Când veneam acasă, vorbeam engleza, iar când ieșeam, franceza.
Mama nu vorbea suedeza, pentru că circula o teorie conform căreia era nevoie de o limbă de bază în care copilul să se poată exprima. De teama incapacității de integrare, părinții mei au decis că aveam să vorbesc franceza. M-am născut cu deficient de auz și prima imagine care-mi vine în minte e a singurătății pe care o trăiam pentru că nu auzeam bine. Mă obișnuisem cu această singurătate, pentru că trebuia să supraviețuiesc. Am început să vorbesc spre patru ani și am primit proteză auditivă la șase ani. A fost nevoie să fac șapte ani de ortofonie, de două ori pe săptămână, ca să învăț să vorbesc bine.
Ce înseamnă mai exact deficiență de auz? Auzeai zgomote de fond sau nu auzeai nimic?
Fragmente de cuvinte. Părinții mei și-au dat seama că era o problemă, dar nu o puteau numi. Își spuneau că poate am autism, sau sunt cu capul în nori.
Handicapul meu a fost detectat târziu. Problema copiilor cu deficiențe de auz este că se descurcă foarte bine, ca să pară că înțeleg. Ei cred că toată lumea are aceeași percepție și nu-și pun problema: Sunt diferit. Îmi amintesc de mesajele care veneau la grădiniță de la educatoare: Kitty are doar o prietenă, sau Kitty doar se preface, nu cântă. De fapt, eu nu puteam să cânt. Chiar și cu aparat auditiv, mi-a fost greu să înțeleg două persoane care vorbeau în același timp lângă mine. Azi, în cea mai mare parte a timpului, îmi gestionez foarte bine handicapul.
Sufereai din pricina acestui handicap?
Încă port cicatricile acestui trecut. Din ziua în care am primit aparat auditiv, am înțeles că viața mea va fi diferită. Aveam o memorie vizuală excelentă, care o impresiona pe mama. Aveam enorm de multe cărți acasă. Am evadat complet în lumea imaginilor. Am citit enorm. Vizualul a început să domine. Desenam mult, doar pwntru că sora mea desena. Preferam mișcarea. În fiecare dimineață, tata punea muzică și noi dansam, toți patru. Pentru mine, corpul a fost mereu important. Prin mijlocirea corpului, am intrat în dialog cu oamenii.
Ce cărți ți-au marcat copilăria?
Tatăl meu îmi spunea: dacă citești, cărțile îți vor fi prieteni toată viața. Dacă ar trebui să aleg o singură carte din toată copilăria mea, aceea ar fi Porculus, a lui Arnold Lobel. E acolo o întreagă înțelegere a diferenței, sau a respingerii, pe care o resimțeam încă de mică. Într-un articol, Lobel spunea: cititorul înțelege lucrurile care i se întâmplă personajului din carte mai bine decât personajul din carte. Cred că e foarte adevărat.
Care sunt elementele declanșatoare ale poveștilor tale?
Am senzația că personajele sau poveștile sunt cele care mă aleg pe mine. Și nu invers. Eu sunt doar un receptacul. De aceea trebuie să fii foarte prezent, când se întâmplă așa ceva. Când aleg dinainte o orientare a poveștii mele, ea se bifurcă mereu. Astrid Lindgren spunea apropos de Pippi Șosețica: Eu nu simt că hotărăsc eu când scriu aceste povești cu Pippi, de fapt ea conduce. Cred că e o tendință nordică aceasta. Am auzit asta pentru prima dată într-o conferință a scriitorului Sjon. E senzația asta că lucrurile vin din altă parte, din subconștient, sau din cer. Am o dragoste fără margini pentru aceste personaje care vin pur și simplu. Pentru a crește și a fi îndrăgite de cititori, au nevoie de această dragoste. Sigur că toate cărțile mele pleacă de la mine, de la ce văd sau percep la ceilalți. Când inventez o poveste, folosesc elemente care rezonează în mine și care se vor ordona de o manieră instinctivă. Creația este un puzzle, în care așezăm piesă după piesă, iar rezultatul formează ceva la care nu ne așteptam.
Anthony Browne vorbește despre a lăsa într-o carte ilustrată o breșă cititorului, așa încât cititorul să o construiască conform cu imaginația, viața și drumul său. Ce crezi despre asta?
Eu propun o poveste, ceva trăit și fiecare vede ce vrea în ea. Mi-am dat seama că mereu copiii proiectează în povești ce au trăit. Dar prioritatea mea rămân personajele. Mă atașez de ele și le urmpresc peste tot, ca un regizor. Îmi amintesc foarte bine că atunci când citeam cărțile lui Beatrix Potter eram convinsă că toate acele animale existau undeva într-un colț al Angliei.
Ce le-ai transmite copiilor, sau unor tineri ilustratori?
Le-aș spune că liniștea, plictiseala și inacțiunea sunt indispensabile pentru a face loc creației. Credeți că totul e posibil. Scrieți și desenați în fiecare zi. Dacă sunteți în imposibilitatea de a o face, desenați atunci cu ochii, ascultați și scrieți cu urechile. Iubiți-vă personajele, culorile, creioanele, copilul interior, natura și pe voi înșivă.
SURSA aici
Lasă un comentariu