Fragment în avanpremieră | Nevermoor, de Jessica Townsend


Pășește cu îndrăzneală…

Morrigan Crow este blestemată și trebuie să moară când împlinește unsprezece ani. Dar, când ceasul arată miezul nopții, la ușa ei apare un bărbat deosebit, Jupiter North, care o ia cu el în orașul secret numit Nevermoor.

Acolo ea este invitată să se alăture Societății Wundrous, unde i se promit protecție, siguranță și, mai presus de toate, o familie – asta dacă reușește să treacă de cele patru probe incredibil de dificile, folosindu-se de talentul său. Pe care ea nu-l are…

Amuzantă și încântătoare.

SUNDAY TIMES

O carte absolut minunată: palpitantă și incredibil de ingenioasă.

KATHERINE RUNDELL, autoarea cărții Pe acoperișurile Parisului

O aventură magică, încântătoare.

SUNDAY EXPRESS

Fragment în avanpremieră

Nouă? Acceptau numai nouă membri noi? Din peste cinci sute de candidați? Jupiter uitase să menționeze acest detaliu neînsemnat.

Îi pieri curajul. Nu avea nicio speranță. Cum ar fi fost cu putință să concureze ea cu Noelle, care avea voce de înger, sau cu Hawthorne, care călărea dragoni de când învățase să meargă? Până și băiatul cu față de buldog avea șanse mai mari decât ea. Cel puțin el avea ceva nou! Morrigan nu știa ce avea ea însăși, dar suspecta că era un mare nimic.

— În lunile ce vor să vină, veți fi puși la încercare – fizic și mental –, începând cu Proba Cărții de la sfârșitul primăverii, continuă Bătrâna Quinn.

Făcu o pauză să se uite sever pe deasupra ochelarilor.

— Vă sugerăm să vă folosiți timpul nu doar ca să vă faceți noi prieteni și să vă creați alianțe valoroase cu colegii voștri candidați, dar și să vă consolidați capacitățile mentale, pregătindu-vă pentru ceea ce vă așteaptă. Admiterea în Societatea Wundrous este un privilegiu acordat celor puțini și speciali. Printre membrii noștri sunt mulți dintre cei mai buni gânditori, conducători, performeri, exploratori, inventatori, oameni de știință, vrăjitori, artiști și atleți din Free State. Noi suntem cei mai buni. Și sunt momente când unii dintre noi sunt chemați să înfăptuiască lucruri mărețe, să protejeze aceste Șapte Buzunare împotriva celor care ar vrea să ne facă rău. Împotriva celor care ar încerca să ne răpească libertatea și viața.

Un freamăt trecu prin mulțime. Un băiat de alături șopti „Wundersmith”, iar câțiva copii destul de aproape ca să-l audă părură speriați.

Iar Wundersmith, gândi Morrigan. Oricine sau orice ar fi fost, părea că spectrul lui plutea atât de amenințător asupra Nevermoorului, încât nici măcar nu era nevoie să fie menționat pe nume ca să înghețe de frică inimile oamenilor. Poate din cauză că ea nu era din Free State, dar Morrigan nu se putu abține să nu considere că spaima asta era un pic prostească, dat fiind că Jupiter spusese că nu mai fusese văzut de mai bine de un secol.

— Însă, continuă Bătrâna Quinn mai voioasă, trebuie să spunem că beneficiile intrării în rândurile noastre depășesc greutățile.

O undă de râsete cunoscătoare trecu prin grădină. Bătrâna Quinn zâmbi și așteptă să se restabilească liniștea, înainte de a continua.

— Copii, uitați-vă la patronii voștri. Uitați-vă în jurul vostru, la membrii familiei noastre Wundrous și la colegii voștri candidați. Cu toții aveți un lucru în comun. Există ceva în voi care vă face deosebiți. Un dar care vă separă de cei de vârsta voastră, de prietenii voștri. Chiar și de propria voastră familie.

Morrigan înghiți în sec. Erau sute de persoane care se agățau de fiecare cuvințel al Bătrânei Quinn. Dar, cumva, ei i se părea că femeia vorbea numai pentru ea.

— Știu din experiență că poate fi o cale destul de singuratică de străbătut. O! Cât mi-ar plăcea să vă luăm pe toți, până la unul, sub aripa noastră ocrotitoare! Dar celor nouă dintre voi care ni se vor alătura la sfârșitul acestui an le pot promite următoarele: un loc de care să aparțină. O familie. Și prietenii care să dureze toată viața. Începând de astăzi, sunteți oficial participanți la probele pentru Unitatea 919 a Societății Wundrous. Drumul va fi lung și dificil, dar poate – doar poate – că la sfârșitul lui vă așteaptă ceva minunat. Mult noroc!

Morrigan aplaudă cu putere, împreună cu toți ceilalți. Familie. Apartenență. Prietenie care să dureze toată viața. Oare Bătrâna Quinn și Jupiter citiseră aceeași broșură? Sau priviseră în inima ei și văzuseră dorințele de care ea nu știuse că se află acolo?

Pentru prima oară, Societatea Wundrous părea reală pentru Morrigan.

După o rundă de aplauze, majoritatea patronilor și candidaților se întoarseră la bufetul cu deserturi. Jupiter rămase în urmă, aplecându-se ca să-i șoptească lui Morrigan la ureche:

— O să mă duc să-mi salut niște vechi prieteni, se scuză el. Tu ar trebui să-ți faci câțiva noi.

O răsuci pe călcâie și o împinse ușurel spre un grup de copii care se plimbau prin grădină în partea cealaltă de Casa Proudfoot.

Poți face asta, își spuse Morrigan, însuflețită de promisiunile extravagante ale Bătrânei Quinn. Familie. Apartenență. Prietenie.

Își ridică bărbia și se duse după ceilalți copii, exersând în minte ce avea să le spună. Oare era mai bine să înceapă cu o glumă? Sau probabil o abordare mai directă? Oare putea spune, pur și simplu, „Mă cheamă Morrigan Crow, vrei să fii prietenul meu?” Oare oamenii chiar făceau asta?

În fața Casei Proudfoot, copiii zăboveau pe trepte. Candidata lui Baz Charlton, Noelle, vorbea cu o fată dolofană, cu față drăgălașă și obrajii roșii.

— Așadar tu ești călugăriță, Anna? întrebă Noelle.

— Nu, nu sunt călugăriță. Locuiesc împreună cu niște călugărițe – Surorile Serenității.

Obrajii fetei se făcură și mai roșii.

— Și mă cheamă Anah, nu Anna.

Noelle se uită la prietenele ei, abia abținându-se să nu râdă.

— Călugărițe adevărate? Călugărițe care se îmbracă aidoma pinguinilor?

— Nu, nu.

Anah clătină din cap, iar cârlionți aurii dansară în jurul feței sale, așezându-se frumos pe umeri. Noelle tresări. Mâna ei se ridică imediat la propriul ei păr, lucios și lung, apucând o șuviță și învârtind-o febril pe după un deget.

— De regulă poartă haine obișnuite. Veșmintele albe și negre sunt pentru Duminică, la capelă.

— O, se costumează în pinguini numai Duminica, zise Noelle și râse, uitându-se în jur să vadă cine o mai găsea amuzantă.

Vreo câteva fete i se alăturară, dar o fată înaltă, zveltă, cu piele cafenie, care stătea lângă ea, păru să considere ăsta cel mai amuzant lucru. Se încovoiase de râs, acoperindu-și gura cu ambele mâini, iar codița ei lungă și împletită căzându-i peste umăr.

— Și în celelalte zile poartă doar rochii ieftine și urâte ca a ta? Pinguinii ți-au dăruit rochia asta când te-ai făcut tu călugăriță?

Anah era acum roșie ca sfecla. Lui Morrigan i se strânse inima pentru ea. Oare și Anah încercase să-și facă prieteni? O abordase pe Noelle, întocmai cum intenționase să facă Morrigan, doar ca să fie tachinată în fața unui grup de necunoscuți? Riscantă treabă, asta cu făcutul de prieteni.

— Nu sunt călugăriță, stărui Anah, cu bărbia tremurând. Nu că ar fi ceva greșit să fii călugăriță, adăugă ea încet.

Noelle își lăsă capul într-o parte, radiind falsă simpatie.

— Dar asta e ceva ce ar spune o călugăriță, nu?

— O, mai taci! se răsti Morrigan.

Toată lumea se întoarse să se uite la ea cu o ușoară surprindere. Era ea însăși un pic surprinsă.

Noelle își strânse buza de sus.

— Ce-ai spus?

— M-ai auzit, rosti Morrigan, ridicându-și vocea puțin. Las-o în pace!

— Ești și tu de la mânăstire? întrebă Noelle, ridicând sprâncenele la rochia neagră a lui Morrigan. Voi, pinguinii, nu aveți o oră de stingere? De ce n-o luați tipa-tipa la culcare?

Prietena ei fornăi foarte neelegant.

Morrigan începea să ducă dorul zilelor de odinioară, din Jackalfax, când toată lumea era îngrozită de simpla ei prezență. Se gândi la Jupiter și se îndreptă, spunând cu o voce cât de joasă și de rece putu:

— Măsoară-ți bine cuvintele pe care urmează să le spui.

Tăcere. Și apoi:

Ha!

Noelle explodă în hohote de râs, după care la fel făcură prietena ei și toate celelalte candidate. În timp ce se prăpădeau de râs, Morrigan își dădu seama cât de complet de neînfricoșătoare devenise. Nu știa dacă să fie încântată sau dezamăgită.

Râsetele se stinseră. Noelle se uita urât la Morrigan, iar Anah, între timp, se folosise de prilej ca de o grațiere divină și o ștersese. Cu plăcere, gândi Morrigan, simțindu-se un pic enervată.

— E nepoliticos să tragi cu urechea.

Noelle își puse mâinile în șolduri.

— Dar nu mă aștept la maniere din partea unei clandestine.

— O ce?

— Patronul meu spune că patronul tău te-a introdus clandestin în Free State. Spune că nimeni n-a auzit de tine înainte, așa că trebuie să fii din Republică. Știi că asta e împotriva legii? Locul tău e la închisoare.

Morrigan se încruntă. Se afla oare ilegal în Free State? Nu era proastă… știa că Jupiter făcuse ceva dubios la controlul vamal, că ridicând un ambalaj de ciocolată și un șervețel folosit în chip de „documente” în mod cert nu era procedura normală.

Dar oare asta însemna că el o introdusese clandestin? Erau niște delincvenți?

— Nu știi despre ce vorbești, răspunse Morrigan, arborând un convingător surâs batjocoritor. Iar patronul tău e un om odios.

Noelle se poticni, clipind în gol pentru moment.

— Ăsta e harul tău? Folosirea cuvintelor mari? Eu credeam că trebuia să fie purtatul de haine îngrozitoare sau arătatul la fel de urât ca un șobolan de canal. Evident ești foarte bună la astea două… Uh!

O enormă sculptură de jeleu verde căzuse din cer și nimerise drept în capul lui Noelle. Vâscozitatea lipicioasă și verde i se scurse pe față, în păr și pe rochia scânteietoare. Arăta ca înmuiată în reziduuri radioactive.

— Vrei niște desert, Noelle? se auzi o voce de sus.

Un băiat atârna peste pervazul unei ferestre, ținându-se doar într-o mână. În cealaltă ținea un platou gol, pe care-l flutură spre copiii de jos, rânjind fericit.

Noelle se cutremură de mânie. Pieptul îi bubuia în respirații sacadate.

— Tu… o să… niciodată n-o să… ești într-un atât de mare… Uh! Domnule Charlton!

Coborî furtunos treptele din față, pornind în căutarea patronului ei, cu ceilalți copiii urmând-o îndeaproape, în timp ce prietena ei cu părul împletit încă chicotea.

Băiatul ateriză cu o bufnitură lângă Morrigan. Își dădu smucit capul pe spate, scoțându-și un smoc de păr creț și negru din ochi, și își netezi pe lângă corp puloverul prea mare pentru el – unul uriaș, albastru, tricotat, cu o pisică sclipitoare pe piept. Pisica avea o fundiță roz cusută în creștet și un zurgălău de argint prins de zgardă. Morrigan se întreba la ce naiba se gândise când se îmbrăcase așa.

— Mi-a plăcut ce ai făcut. Știi, „măsoară-ți bine următoarele cuvinte” și toate celelalte, zise el, imitându-i vocea joasă, mânioasă. Dar cred că singurul limbaj pe care unele persoane îl pricep este limbajul atacului-surpriză cu jeleu.

Ea nu știu ce să răspundă la acest sfat neobișnuit. Băiatul dădu din cap cu înțelepciune și rămaseră tăcuți câteva clipe. Morrigan nu se putea opri să nu se holbeze la puloverul lui.

— Îți place? zise el, uitându-se în jos, la pieptul lui. Mama a făcut pariu cu mine că n-am să-l port astăzi. Mi l-a cumpărat dintr-un catalog. Ia grămezi dintr-astea pentru mine. Se numește Compania Puloverelor Urâte. E foarte amuzantă.

— Ce obții?

— Pentru ce?

— Pentru câștigarea pariului.

— Că port puloverul.

Se încruntă, părând sincer nedumerit un moment, până ce fața i se lumină de o nouă idee.

— Hei, vrei să-mi dai o mână de ajutor?

Douăzeci de minute mai târziu, se întoarseră la cei din grădină, adânciți într-o discuție și cărând între ei un butoi greu de lemn. Îl târâseră dintr-un colț gol al domeniului toată distanța până la Casa Proudfoot, apoi spre pe pajiștea din spate.

Băiatul era destul de puternic pentru cineva atât de slăbănog, gândi Morrigan. În pofida genunchilor noduroși și a brațelor subțiri, el dusese cea mai mare parte din greutate.

— E drăguț, da, gâfâi el. Cu toate florile și statuile și așa mai departe. Dar îți spun eu – masivă problemă cu dăunătorii. Patronul meu îl cunoaște pe grădinar. După părerea lui sunt de tot felul. Șoareci, șobolani, chiar și șerpi. Tocmai au avut o invazie de broaște. Atât de multe, încât Departamentul Vrăjitorie le-ar fi putut folosi o săptămână întreagă, a zis grădinarul.

— Nu contează, răspunse Morrigan, gâfâind din cauza efortului cu care căra butoiul în sus pe trepte, pe lângă instrumentiștii amuzați din cvartetul de coarde. Casa Proudfoot tot este cel mai drăguț loc pe care l-am văzut vreodată. Cu excepția lui Deucalion.

— Trebuie să mă lași să-l vizitez și eu, se entuziasmă el.

Fusese încântat să afle că Morrigan chiar locuia într-un hotel.

— Îți comanzi prin room service în fiecare zi? Eu aș comanda prin room service în fiecare zi. Homari la micul dejun și budincă la cină. Îți lasă ciocolate pe pernă? Tata spune că la hotelurile selecte îți lasă ciocolate pe pernă. Chiar are un salon propriu de afumat? Și un vampir pitic?

— Pitic vampir, îl corectă ea.

— Uau! Crezi că aș putea veni în weekendul ăsta?

— O să-l întreb pe Jupiter. Ce-i în ăsta, apropo? E atât de greu.

Ajunseseră în capul scării și lăsară butoiul la destinația finală – lângă balustrada balconului.

Băiatul își scutură părul din ochi și rânji. Deschise butoiul și, fără niciun cuvânt, îl răsturnă peste balcon. Zeci de broaște maronii, cleioase se revărsară într-un arc larg peste pavaj, orocăind și sărind nebunește printre picioarele invitaților care acum țipau.

— Ți-am spus. Masivă problemă cu dăunătorii.

Morrigan făcu ochii mari. Tocmai ajutase la introducerea clandestină a broaștelor într-o grădină. Îi scăpă un hohot de râs ușor isteric; probabil că nu la o astfel de primă impresie se gândise Dame Chand.

Grădina de jos era în haos. Oamenii cădeau unul peste altul, în disperarea lor de a se feri de broaște. Cineva strigă după un servitor. O masă se răsturnă și un bol de punch se sparse, lichidul violet împroșcându-l pe Bătrânul Wong.

Morrigan și băiatul se retraseră binișor de la scena crimei, apoi o rupseră la fugă. Coborâră treptele balconului și înconjurară Casa Proudfoot, înainte de a se opri, încovoindu-se, cu răsuflarea tăiată de atâta râs.

— Asta… gâfâi Morrigan, apăsându-și cu o mână burta, asta a fost…

— Extraordinar. Știu. Cum te cheamă, apropo?

— Morrigan, zise ea, întinzându-i mâna. Pe…?

— Vă distrați?

Jupiter se apropie agale, cu un zâmbet calm, ignorând fluviul de servitori alergând pe lângă el cu plase și mături.

Morrigan își mușcă obrazul pe dinăuntru, cu vinovăție.

— Puțin.

Nan Dawson veni în fugă în urma lui.

— Căpitane North, l-ai văzut…?

Se opri brusc când îl văzu pe noul prieten al lui Morrigan chicotind fără să se poată abține. Se făcu roșie ca racul.

— Hawthorne Swift!

Băiatul îi oferi patroanei sale un surâs sfios.

— Îmi pare rău, Nan, zise el, deși nu suna nici pe departe că i-ar părea rău. N-aș fi putut irosi un butoi perfect de broaște.

Luară o trăsură la întoarcerea acasă și cea mai mare parte a drumului o parcurseră în tăcere. În cele din urmă, când cotiră pe Humdinger Avenue, Jupiter vorbi:

— Ți-ai făcut un prieten.

— Cred că da.

— Altceva interesant?

Morrigan se gândi un moment.

— Cred că mi-am făcut și un dușman.

— Eu nu mi-am făcut primul dușman adevărat decât după ce am împlinit doisprezece ani.

Părea impresionat.

— Poate că ăsta e harul meu?

Jupiter chicoti.

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.