Editura Nemi de carte pentru copii lansează Andilandi, de Sînziana Popescu – o serie fantasy ce include șapte romane și un volum de povestiri și e inspirată din miturile românilor și din basmele noastre din bătrâni. Seria îi va purta pe cititori într-o lume fascinantă, populată de personaje mitologice românești readuse în actualitate, dar și de personaje moderne, cu care copiii se pot identifica cu mare ușurință.
Mai jos un fragment în avanpremieră din Călătoria lui Vlad pe Celălalt Tărâm, primul volum al seriei Andilandi.
Fragment în avanpremieră
Celor ce se întreabă cine ori ce anume poate fi Andilandi le voi spune că nu e un copil. Tot așa cum nu e nici numele vreunui animal de casă numai bun de smotocit sau al unui joc pentru computer, cel puțin nu încă. Andilandi nu e nici măcar denumirea unei prăjituri deosebit de gustoase sau a unui extraterestru simpatic, venit în vizită. Nu, nu e om, nu e animal, nu e joc și, în mod sigur, nu e nici ceva dulce și bun de mâncat. Lucru care n-o face însă mai puțin importantă decât toate cele anterior înșirate. Dimpotrivă. Este de neprețuit. Și, deși mulți dintre voi nu vă mai amintiți, sunt convinsă că ați întâlnit-o deja, în momentul primei mari încercări a vieții voastre.
Fiindcă, vedeți voi, pentru a o zări, nu trebuie să fii dintr-un loc anume sau să ai cine știe ce înzestrări nemaiauzite și nemaivăzute, cum ar fi: să știi să zbori (cu sau fără Cal Năzdrăvan), să știi să respiri în apă, așa cum fac șerpii înainte de-a deveni Balauri, ori să știi să iei forma ființelor din jur, precum o fac Doamnele. Nu contează câți ani ai, dacă ești tuns ori ba, dacă îți legi singur șireturile sau dacă mănânci repede și tot din farfurie. Nicidecum. Trebuie doar să treci printr-o mare încercare. Să fii nevoit să iei o decizie care, într-un fel sau altul, îți va afecta tot restul vieții. Atât.
Pentru a vă lămuri la ce mă refer, voi lua drept exemplu cazul lui Vlad Ionescu. El a descoperit-o pe Andilandi tocmai atunci când familia lui aștepta, cu nerăbdare, sosirea unui nou membru. Părinții nu-l anunțaseră încă dacă va avea un frățior sau o surioară, dar, orice ar fi fost, trebuie să vă spun de la bun început că Vlad nu era deloc încântat de idee. Tot așa cum nu era încântat nici de faptul că fusese „exilat” din București, mai exact din casa în care locuise atât de confortabil până atunci, tocmai în Hoghiz, la familia Munteanu, bunicii din partea mamei. Aterizase într-un sat pe care, dacă-l veți căuta cu mare atenție pe hartă, îl veți găsi în Transilvania, undeva pe lângă Pădurea Bogății.
Până acum nimic deosebit, veți zice, poate, și n-ați fi foarte departe de adevăr. La prima vedere, nici oamenii ce trăiesc în micul cătun de la poalele pădurii, nici pădurea în sine nu par a avea ceva special. Dar asta era doar ceea ce se vedea pe hartă sau pe geamul autocarului cu care Vlad ajunsese acolo. Fiindcă, odată coborât din mașină, băiatul a înțeles că aici toate erau altfel decât la el acasă…
Din ce cauză? În primul rând, pentru că în satul cu pricina, mă credeți, nu mă credeți, dar nu există electricitate. Cel puțin nu exista când am dat eu ultima oară pe acolo… Așa că adio televizor, calculator și multe alte aparate de care sunt convinsă că nici voi nu vă mai dezlipiți acasă. Acolo nu există nici magazine mari, nici parcuri de distracții, nici locuri de joacă special amenajate, nici cofetării, nici măcar vreun cinematograf, rătăcit, așa, din întâmplare. Cu alte cuvinte, din motive care-ți scăpau la început, oamenii trăiau pe acele meleaguri ca la începutul secolului trecut și ale secolelor de dinaintea lui. Dar asta n-ar fi fost nimic, dacă sătenii nu ar fi păstrat și felul de-a gândi al acelor vremuri.
Pe Vlad începuseră să-l amuze foarte repede toate superstițiile lor. Cel mai tare îl distra faptul că țăranii de acolo nu numeau Pădurea Bogății așa cum s-ar fi cuvenit s-o facă și cum era trecut și pe hartă, decât atunci când vorbeau cu tine, care erai străin. Dacă însă apucai să ciulești bine urechile când își vorbeau unul altuia, ai fi auzit că îi spuneau „Celălalt Tărâm”. În opinia lor, acesta nu era un loc ca oricare altul, ci unul magic, populat cu o sumedenie de ființe fantastice, despre care sunt absolut convinsă că voi n-ați auzit decât în basme. Un loc bântuit de creaturi ciudate precum Doamnele, zise și Iele, Solomonarii, Zmeii, Căpcânii, Strigoii ori Pasărea Măiastră.
Vlad îi mai auzi spunându-și că ființele Celuilalt Tărâm pot fi văzute aievea numai de către „copiii încercați”. Nu prea știa el exact ce înseamnă asta, dar nici nu-l interesa foarte tare. Băiatul era dintre cei care până nu văd, nu cred. Așa că superstițiile legate de asemenea ființe, fie ele binevoitoare ori dușmănoase, îl lăsau de-a dreptul rece.
Lasă un comentariu