Bufniței Nemi nu i-a fost ușor să-l găsească pe Jacob Grey. Zburase pe deasupra celor mai mari orașe din SUA, cu speranța că surorile ei bufnițe ar putea s-o ajute sau s-o îndrume în direcția corectă, dar fusese întâmpinată cu pene zburlite, priviri înfricoșătoare și un avertisment: Jacob Grey este periculos.
Cu bocceluța cea nouă prinsă de aripa stângă, bufnița noastră a ignorat sfaturile primite, hotărâtă să-și continue călătoria. Cunoștea legendele despre Jacob Grey, povești pe care le auzise de nenumărate ori chiar și la Academia Buhuhu, la orele de Literatură Străină: un autor misterios, ce se plimba pe străzi lăturalnice cu mult după lăsarea întunericului, protejat de corbi și de magia cuvintelor. Un spectru. O enigmă. Un scriitor. Un scriitor pe care ea voia să-l cunoască.
I-ar fi trimis o scrisoare, prezentându-și respectuos intențiile și dorința de a achiziționa seria Neîmblânziții pentru editură, dar, în afară de o adresă veche și de un cod poștal greșit, care o trimitea în mijlocul Oceanului Pacific, toate informațiile strânse se dovediseră a fi inutile. S-a simțit descurajată, însă a refuzat să renunțe. Nu după ce obținuse deja două romane importante și susținerea autorilor ei favoriți.
Îi era greu să-și facă un plan sau ordine în idei, când se temea de cea mai importantă întrebare pe care voia să i-o pună autorului: Exista un Neîmblânzit care putea să controleze bufnițele? Dacă răspunsul ar fi fost nu, ar fi răsuflat ușurată. Dar dacă ar fi fost da, iar acel Neîmblânzit ar fi fost crud și hain ca Spinning-Man sau Mama Muștelor?
Bufnița Nemi nu voia să accepte că romanele selectate de ea erau doar opere de ficțiune. Nu avea cum să fie așa, din moment ce ea putea să guste sămânța adevărului, să intuiască încercările autorilor de a ascunde pe meleaguri fantastice sau în povești nemuritoare o realitate surprinzătoare, în care ființele supranaturale trăiau în umbra oamenilor, așteptând doar un moment potrivit ca să se facă văzute și să renunțe la iluzii.
Treptat, minutele s-au transformat în ore, iar orele în zile. Obosită și lipsită de noroc, Bufnița Nemi a ales să renunțe la adăpostul sigur oferit de instituțiile Academiei Buhuhu, prezente în fiecare oraș din lume, pentru a dormi într-un parc izolat, într-o casă mică, dar primitoare, construită în cel mai înalt copac din împrejurimi. Fusese atentă să nu fie supravegheată sau urmărită. Stătuse mereu în lumina felinarelor, protejată de mulțimi, de copiii care o aplaudau când făcea trucuri în aer și o mângâiau cu curaj pe pene, când ea le permitea să se apropie și să o atingă.
Dar acum… se hotărâse să riște.
Podeaua căsuței din copac era acoperită cu semințe și bucăți uscate de pâine. Într-un colț se afla un ulcior cu apă și o pătură în carouri, care văzuse și zile mai bune. După ce își scutură penele și își potoli setea, Bufnița Nemi își scoase cele două romane din bocceluță, uimită de golul pe care îl simțea în suflet. Nicio bufniță nu mai încercase vreodată să-și deschidă o editură. Pornise în această aventură cu speranță și încredere, dar teama fusese întotdeauna acolo: teama de eșec, teama de a-i dezămăgi pe autorii care au ales să o susțină sau pe copiii care aveau să-i urmărească activitatea, așteptând cu nerăbdare viitoarele romane ale editurii. Presiunea era mare pe umerii ei firavi.
Dacă nu s-ar fi lăsat distrasă de propriile gânduri, poate că l-ar fi observat pe bărbatul care se strecurase în căsuță. Purta un pardesiu negru, iar umbrele aruncate de joben îi acopereau jumătate din chip. Bufnița Nemi nu era sigură dacă visa sau dacă bărbatul se afla cu adevărat acolo, la câțiva metri de ea. Își strânse aripile protector în jurul cărților, cu ciocul înălțat sfidător spre străin, așteptând o reacție din partea lui.
Ești foarte curajoasă, pentru o bufniță atât de tânără.
Bărbatul avea o voce groasă, dar plăcută. Surprinzător de blândă, luând în considerare întunericul care îi înconjura silueta. Bufnița Nemi observă cu întârziere mănușile care îi acopereau mâinile și simbolul desenat pe ele: un corb alb, cu aripile deschise. Avea din nou ciocul uscat și își pierduse glasul. Voia să se prezinte, să-i spună domnului Jacob Grey cât de mult îi plăcuse trilogia Neîmblânziții, să-l întrebe despre viitoarele sale proiecte, dar niciun cuvânt nu reușea să prindă viață.
La un pas să izbucnească în plâns, își aplecă ușor capul, rușinată. Când bărbatul o atinse pe aripă, oprindu-se cu degetele pe cărțile pe care le ținea lipite de ea, un zâmbet slab i-a luminat chipul, alungând întunericul din căsuță. Vraja a durat doar câteva secunde. Înainte ca Bufnița Nemi să reacționeze, o pânză subțire i-a acoperit ochii. Nu s-a panicat și nu a țipat. A așteptat în întuneric și în liniște, cu speranță și încredere.
Când lumina a revenit, bărbatul dispăruse. Iar pe podea, la câțiva pași distanță de Bufnița Nemi, se aflau trei cărți, o scrisoare purtând pecetea lui Jacob Grey și un melc de hârtie. Strânse cadourile și, învelită cu pătura în carouri, desfășură cu nerăbdare scrisoarea, atât de emoționată, încât ochelarii îi tremurau pe vârful ciocului.
Probabil că ai fost sfătuită să te ferești de mine și să nu mă cauți. Mă bucur că alegerea ta a fost diferită. Noaptea îmi este muză, iar liniștea orașului este o oază nesperată de inspirație. Aici, în căsuța în care ți-ai căutat adăpost, tânărul Caw a crescut alături de corbiii săi. Târziu, și-a acceptat puterea și moștenirea. Neîmblânziții pot deveni periculoși, mai ales dacă refuză să-și controleze harurile și aleg să treacă de partea întunericului. Tu știi povestea lor și a lui Caw. Ai citit despre Vara Întunecată.
Spune-le și celorlați, împărtășește povestea și transformă ficțiunea în realitate.
Am încredere doar în tine, Bufniță Nemi.
– Jacob Grey
Două lacrimi de emoție i s-au prelins pe obraji și au fost, absorbite de scrisoare. Iar lângă silueta mică a bufniței, un melc de hârtie aluneca pe podea, anunțând-o care este următoarea destinație.
Lasă un comentariu