Autoarea seriei „Cum să-ți dresezi dragonul” despre cum îi facem pe copii să citească și despre a ne crea spațiul în care avem voie să greșim


Continuăm seria „Ce culori mai are copilăria literară astăzi?”, prin intermediul căreia vă dăm întâlnire cu unele dintre cele mai interesante voci din literatura pentru copii contemporană – fie că e vorba de autori sau de ilustratori, cele două lumi funcționează încă în simbioză la aceste vârste. 

Peste drum de casa Cressidei Cowell din vestul Londrei e o școală primară, așa că autoarea scrie pe un fundal de țipete care se aud din curtea școlii. Mica grădină unde visează și ilustrează poveștile lui Sughiț și ale dragonului său e plină de hărți, creioane și de grămezi peste grămezi de cărți.

Am fost la acea școală, însă nu de curând, așa că poate sunt incognito pentru această generație”, spune Cowell, care locuiește de decenii întregi în această zonă. Uneori,  e recunoscută, la urma urmei, a vândut peste 11 milioane de exemplare în toată lumea, în 38 de limbi, din povestea ei cu un tânăr viking care devine erou, acum ecranizată într-o serie la Dreamworks. De asemenea, mai spune ea, “copiii vin spre tine într-un fel în care adulții nu o fac. E unul dintre lucrurile grozave care vin cu jobul ăsta.

Photografie de Antonio Olmos/The Observer

Urmează să devină chiar mai ușor de recunoscut, pentru că al unsprezecelea scriitor care preia sarcina de a fi laureat al lanțului Waterstones, călcând pe urmele lui Quentin Blake, Malorie Blackman și Jacqueline Wilson. Când a fost anunțat numele ei, a prezentat o listă uriașă de lucruri care trebuie făcute, afirmând dreptul fiecărui copil de a “deține o carte”, de  “a i se citi cu voce tare”, de a  “se vedea reflectat într-o carte” . Am doi ani la dispoziție și sunt o persoană pragmatică. Pentru o problemă uriașă, e nevoie de o listă uriașă de acțiuni practice.

Recunoaște însă că nu îi va fi ușor.  Nu există un remediu rapid: vom face ajustări ale programei și totul va fi bine. E o problemă complicată și mizele sunt foarte mari. Cititul e un mediu pe care nu îl putem pierde. Iubesc filmele și televiziunea, dar ele sunt transmise magic în capetele copiilor, în vreme ce cărțile presupun un efort. Cărțile pot ajunge să însemne pentru copii ceva care îi face să se simtă proști, și cum poți iubi ceva care te face să te simți astfel?  Ținta ei e să îi facă pe copii să fie la fel de încântați să citească pe cât sunt de încântați să vadă filme.

“Pentru că”, spune ea lăsându-se încântată pe spate în fotoliu, cărțile au o magie transformatoare, care oferă lucruri pe care filmele nu le pot aduce copiilor: empatie, creativitate, inteligență. Într-un film, lucrurile se petrec la vedere, în timp ce într-o carte, ele se întâmplă în mintea fiecăruia, iată cum apare empatia. Creativitatea – o carte e parte ce spune autorul, parte ce-și imaginează cititorul, în vreme ce filmele sunt arogante, îți spun cum arată lucrurile, ce zgomote fac. Inteligența înseamnă cuvinte. Acestea sunt cele trei puteri cu adevărat magice, de aceea cărțile trebuie să supraviețuiască, pentru că, dumnezeule, avem nevoie de oameni empatici și creativi azi.

Cowell spune că “mereu am avut povești de spus”. A crescut la Londra, fiica unui activist de mediu, Michael Blakenham, iar familia și-a petrecut vacanțele pe o insulă mică, nelocuită pe coasta de vest a Scoției. Nu aveam televizor, așadar “citeam mult, ne cream propriile distracții. Eram lăsați pe insulă de un localnic cu barcă și recuperați peste două săptămâni, și petreceam întreaga vară pe insulă după ce tatăl meu a construit o casă. A fost primul loc în care vikingii au ajuns în Marea Britanie și ultimul din care au plecat, așadar pe insulă au trăit vikingi adevărați.”

A studiat limba engleză la universitate, a lucrat în domeniul editorial o vreme, apoi a mers la școala de artă, pentru că “mi-am dat seama rapid că eram o persoană creativă”. A scris prima ei carte când încă era acolo – Little Bo Peep’s Library Book, o carte amuzantă, în care personajul și-a pierdut oița și merge să o caute la bibliotecă. A fost publicată în 1998, “chiar când s-a născut fiica mea; a fost o cursă: cine vine prima, cartea sau fetița. Cărțile ilustrate sunt, cred, fascinante, e ca și cum ai scrie haiku-uri pentru extratereștri”. A mai scris câteva cărți ilustrate, inclusiv prima poveste cu Sughiț, Vikingul care era bolnav, care aveau în centru jocurile pe care le juca în copilăria petrecută pe insula scoțiană. Încă mai are manuscrisul original, scris de mână, pus laolaltă din bucățele rupte de hârtie.

Vreme de vreo cinci ani, am scris aceste cărți ilustrate pentru care oamenii nu se dădeau în vânt. N-au avut succes pe loc. Le spun mereu copiilor aceste lucruri.

A trecut la cărți organizate pe capitole, pentru cititori intermediari, pentru că “avea mai multe povești de spus” despre lumea lui Sughiț, iar cărțile ilustrate nu-I ofereau destul spațiu. A fost o tranziție ușoară. “Problema mea, în general, e că am foarte multe de spus și foarte puțin timp”. Știa de la bun început că seria avea să aibă 12 cărți.

 Scrisesem destul de mult din ultima carte destul de devreme, povestea lui Sughiț e povestea unui erou care pleacă într-o călătorie fără să-și dea seama, așa că luasem în calcul că va fi o serie lungă. Aveam un panou imens pe peretele biroului, cu toate intrigile, era ceva extrem de complicat.

Motivul pentru care voia să scrie o serie lungă era acela că “începi ca un cititor destul de bun și la finalul seriei ești un cititor foarte bun. Toate fișele și testele de ortografie din lume nu te pot învăța cât te învață seria Cum să-ți dresezi dragonul sau Harry Potter. Fără să fii nevoit să memorezi liste de cuvinte, pur și simplu absorbi totul.”

Copiii iubesc magia din cărți, crede ea, pentru că “toată ziua li se spune ce să facă și magia te face puternic”. De asemenea, părinții din poveștile ei au nevoie să învețe de la copii, ca și invers. “Ar fi putut la fel de bine să fie și Cum să-ți dresezi mama. Avem multe de învățat de la copii și din experiența de părinte, pentru că copiii sunt foarte interesați de lucrurile esențiale ale vieții, iar adulții se mai pierd pe drum”.

În cartea ei, spune ea, povestea e vizuală, pentru că copiii din ziua de azi sunt mai vizuali, dar nu e simplă, pentru că și copiii sunt foarte isteți.” Ce e limpede e că Cowell nu scrie doar pentru bucuria de a spune povești, ci și pentru a-I transforma pe copii în cititori. “Ascultați-i pe copii dimineața, la micul dejun, în loc să îi certați. Nu contează dacă citesc cărți ilustrate dincolo de vârsta la care ar trebui să fie citite: E calea cea mai bună de intrare în universul cititorilor.

 “E atâta concurență pentru timpul și atenția copiilor”, spune Cowell. “Parte din motivul pentru care am scris dintotdeauna e să îi fac pe copii să citească”.  Dar scrisul pentru un public tânăr nu a tras-o în spate. “Nu mă simt inhibată. Ce ratez eu, mai exact, scriind pentru copii? Scriu despre eroism, despre dragoste, despre ce fel de lideri ar trebui să avem”.

Îmi arată un caiet de când avea opt ani; își scria numele Crissida, dar sunt pagini în care scrie despre elfi și-i desenează. Profesorii mei minunați mi-au îngăduit să fac asta și atunci am descoperit bucuria de a scrie, pentru că greșelile de ortografie nu contau. Pare că nu e mai mult decât o joacă de copii, dar iată, am ajuns să scriu cărți, după care s-au făcut filme.

Cât despre biblioteci, au fost dintotdeauna vitale pentru Cowell. Dacă părinții tăi nu-și permit să-ți cumpere cărți și școala ta nu are o bibliotecă pentru că s-a închis de peste zece ani și nu ai fișă la o bibliotecă publică, cum devii cititor? Cum se poate întâmpla asta? Nimeni nu a putut răspunde la această întrebare mulțumitor. Cel puțin școlile primare trebuie să aibă o bibliotecă.

SURSA aici.

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.