Un băiat numit Crăciun este cartea cea mai frumoasă pe care-ți poți dori s-o citești de sărbători. Are de toate: aventuri, magie, umor, reni, turtă dulce, elfi și spiriduși. Iar ideea cea mai importantă, frumos întrețesută printre rânduri, este că adevărata magie a Crăciunului este magia dăruirii, un dar de care ne putem bucura cu toții.
În vârstă de 11 ani, Nikolas, alintat Crăciun pentru că se născuse chiar în ziua de Crăciun, a primit un singur cadou în toată viața lui: o păpușă făcută dintr-un nap. Cu toate astea, el încearcă din răsputeri să creadă în fericire, așa cum crede și în elfi, troli sau spiriduși deși, de fapt, nu a văzut niciodată vreunul.
Nikolas duce o viață liniștită împreună cu tatăl său într-un sătuc din Finlanda, având drept prieteni păpușa din nap și pe Miika, un șoricel ce visează toată ziua numai brânză (deși n-a văzut niciodată brânza, darămite s-o mai și guste, Miika e convins că, dacă ar avea ocazia, i s-ar părea foarte, foarte bună).
Dispariția tatălui său, plecat într-o expediție alături de alți bărbați, îl determină pe Nikolas să pornească spre Polul Nord pentru a-l găsi. Ca în basme, pe drum are parte de tot felul de întâlniri care mai de care mai neobișnuite: un ren cam ursuz, dar de nădejde, un trol morocănos și o spiridușă cu un simț al umorului cel puțin ciudat (ca să nu spunem răutăcios).
Toate visele sale de fericire par a se împlini atunci când descoperă minunatul sat al elfilor, tărâmul magic acoperit de nea, înconjurat de dealuri împădurite și în care miroase peste tot a turtă dulce, Elfhelm. Dar satul elfilor trece și el printr-o perioadă dificilă de când conducătorii săi au hotărât să interzică spiritul Crăciunului, bucuria și distracțiile, iar toți elfii trebuie să fie serioși și morocănoși, să nu mai râdă și să nu mai danseze spickle.
Tot ca în basme, Nikolas se dovedește a fi eroul de care are nevoie povestea pentru un final fericit. Însă finalurile fericite nu vin de la sine, iar băiețelul numit Crăciun are multe de învățat și de înfruntat pentru a deveni… Moș Crăciun.
Plină de înțelepciune și umor, Un băiat numit Crăciun, este deja un clasic în devenire, o poveste neobișnuită și incitantă, scrisă de autorul de succes Matt Haig și ilustrată de Chris Mould. Traducerea în limba română, realizată de minunata traducătoare care este Veronica D. Niculescu, a păstrat poezia și căldura textului original.
Ca să vă introduc în atmosfera cărții, mai jos aveți descrierea satului elfilor care e exact așa cum vă imaginați: de poveste.
Satul elfilor
Nikolas s-a uitat în jurul său în timp ce, lent, sutele de culori plutind prin văzduh deveneau tot mai puțin fantomatice și din ce în ce mai reale. Mai intense, mai vii, mai materiale. Nikolas privea cum culorile care înainte plutiseră libere ca un gaz prin atmosferă căpătau acum contururi și forme. Pătrate, triunghiuri, dreptunghiuri. Străzi, clădiri, un sat întreg ivindu-se din aer. Satul elfilor. Stăteau pe o stradă plină de cabane mici și verzi. Mai era un drum, mai mare, cu care se intersecta dinspre est. Nikolas s-a uitat pe jos. Încă mai era zăpadă. Asta nu se schimbase. Și-a aruncat privirea spre drumul mai mare, care mergea spre nord, din fața lui. De fiecare parte a drumului erau clădiri, cu fațade din bârne și acoperișuri învelite de nea. Nikolas a văzut că una dintre clădiri avea atârnat afară un sabot de lemn uriaș. Alta avea un titirez vopsit pe firmă. Probabil, un magazin de jucării. Dincolo de ele era lacul de care îi spusese Micuța Noosh, ca o oglindă ovală enormă, chiar lângă un câmp plin cu reni. Și Blitzen observase asta și se uita curios într-acolo.
Către vest, înainte de Dealurile Împădurite, un turn mare, rotund și întunecat străpungea cerul. La nord era locul către care arătase Micuța Noosh: primăria satului Elfhelm, făcută din bușteni închiși la culoare, aproape negri. Era, de departe, cea mai mare clădire din tot satul. Nu la fel de înaltă ca turnul (avea doar două etaje), dar lată și cu vreo douăzeci de ferestre care străluceau, luminate. Nikolas auzea cântece și o mireasmă dulce și minunată venea din direcția primăriei. O mireasmă pe care n-o mai simțise de mai mult de un an. Turtă dulce. Ba mirosea încă și mai bine decât pe-atunci, în fața brutăriei din Kristiinankaupunki.
Laura Câlțea,
Redactor-șef Nemi
Lasă un comentariu