„William Wenton și hoțul de luridium”, de Bobbie Peers (fragment în avanpremieră)


Bobbie-Peers---Hotul-de-luridium---C1William Wenton și hoțul de luridium este o aventură plină de suspans într-o nouă lume fantastică. Norvegianul Bobbie Peers a creat un univers original, construit cu multă migală, dar și mult umor. Roman de debut, cartea a primit deja în 2015 un premiu important în Norvegia, Ark’s Children’s Book Award, o competiție cu tradiție în care 10 000 de copii votează cea mai bună carte a anului. Deja un fenomen literar mondial, cartea a fost vândută în peste 30 de țări și urmează să fie și ecranizată.

William Wenton este cel mai mare spărgător de coduri din lume. Doar că el încă nu o știe…

William s-a întrebat mereu de ce familia sa și-a schimbat în mod neașteptat numele și adresa în urmă cu opt ani, părăsind Anglia pentru a se muta în Norvegia. Și îi e foarte dor de bunicul lui care a dispărut în mod misterios chiar în aceeași perioadă. Abia după ce William reușește să decripteze Imposibilitatea, cel mai dificil cod din lume, își dă seama de pericolul care-l pândise din umbră în toți acești ani. Pentru a supraviețui, trebuie neapărat să-și găsească bunicul cât mai repede și să se folosească la maxim de talentul său de spărgător de coduri.

Bobbie Peers este un cunoscut producător de film și scenarist și este singurul norvegian care a primit Palme d´Or la Cannes (în 2006, pentru scurt-metrajul Sniffer). William Wenton și hoțul de luridium este romanul său de debut.

 

William Wenton și hoțul de luridium, de Bobbie Peers (fragment în avanpremieră)

 

„William se trezi brusc și privi înspăimântat în jur. Se afla din nou pe bancheta din spate a unei mașini. Mașina puse frână, apoi se opri în fața unor scări mari de piatră. Clipi des ca să se trezească.

Recunoscu clădirea din clipul video văzut în avion. Părea și mai impunătoare în realitate. Pe neașteptate, cineva i-a bătut în geam și o mână cu mănușă îi făcu semn să iasă. Ușa se deschise și William, prudent, făcu un pas. Abia atunci descoperi că cineva îi pusese în picioare o pereche nouă de pantofi.

– Bine ai venit, William Wenton! spuse o siluetă înaltă și sobră, făcând o plecăciune până-n pământ.

William rămase țintuit locului, uitându-se la omul care îl privea serios, fără nicio expresie pe chip. Era îmbrăcat la patru ace, într-o haină neagră, lungă și cu coadă, cămașă albă și papion albastru.

– Eu sunt Tim Bulter, spuse el cu o voce neutră, aranjându-și costumul.

– William! se prezentă el întinzându-i mâna.

– Știu asta, îi răspunse Bulter.

Își dădură mâinile scurt.

– Eu sunt majordomul-șef aici la institut, spuse Bulter. Unde este?

– Unde este ce anume? întrebă William.

– Bagajul tău!

– Ah. Nu am cu mine mare lucru, spuse William, simțindu-se puțin jenat și zâmbind.

Bulter îl privi consternat.

– Nu ai adus nimic cu tine? izbucni el. Nici lenjerie curată, ciorapi, ceva?

William dădu din cap în semn că nu.

– Periuță de dinți? mai încercă Bulter.

– Am plecat puțin cam grăbit ca să fiu sincer, mărturisi William și simți cum obrajii îi iau foc.

– Bine, spuse majordomul. Urmează-mă!

William rămase pe loc, urmărindu-l cu privirea pe Bulter în timp ce își scotea o mănușă ca să-și treacă mâna prin fața unui micuț senzor de culoare roșie, montat în ușă. Apoi își lăsă mâna în jos și-și puse la loc mănușa. Ușa se deschise cu un clic-clic scurt.

– După tine! îi spuse majordomul lui William făcându-i semn să intre.

William intră, dar se opri brusc când cineva țipă „Atenție!“. Privi în jur, dar nu vedea de unde ar fi putut să vină vocea aceea. Apoi ceva îl lovi cu atâta putere în picior, încât își pierdu echilibrul și căzu pe spate. Se ridică năuc și se prinse cu mâna de tibie.

– Trebuie să fii atent pe unde mergi! îl auzi pe Bulter în spatele lui.

– Îmi cer scuze! spuse William ridicându-și privirea.

Dar văzu că Bulter nu-l certa pe el, ci îi făcea observație unui mic aspirator electric pe care îl amenința cu degetul.

– Ah, scuze. Eram în drum spre camera cu televizor. Se dă Terminator în reluare, spuse aspiratorul pe un ton nevinovat în timp ce se plimba agitat înainte și înapoi.

– Aspiratoarele nu se uită la televizor! spuse Bulter. Du-te înapoi la stația de andocare. Vei avea nevoie de toată electricitatea cu care te poți încărca până mâine dimineață.

– Mda, bine. Aspiratorul făcu stânga-mprejur și se întoarse pe unde venise. Scuze, frate! îi șopti lui William în timp ce trecea pe lângă el.

– Mașinării afurisite! pufni Bulter și porni mai departe.

William se ridică în picioare și se uită în jur. Erau într-o sală uriașă. Din mijlocul tavanului cobora un candelabru enorm, iar în fața lui se întindea o scară imensă ce ducea spre etaj. Treptele astea trebuie să fie late cât o autostradă cu patru benzi, se gândi William.

– Vii? strigă Bulter.

William porni mai departe, dar se opri iar când zări o cutie de metal umblând pe două piciorușe subțirele în sus și-n jos pe scări. Când mașinăria ajunse la ultima treaptă, se întoarse și reîncepu urcarea.

– Acesta ce este? întrebă William.

– Un robo-treaptă, răspunse Bulter într-o doară.

– Și la ce se folosește? continuă William.

– Merge pe scări în sus și în jos, răspunse Bulter. Hai odată! Nu avem toată ziua la dispoziție.

– Dar care e rostul unui robot care doar merge pe trepte? întrebă William încercând să țină pasul cu Bulter de-a lungul unui hol interminabil.

– Acesta este un institut de cercetare. Majoritatea lucrurilor de aici au un caracter experimental și, de foarte multe ori, sunt complet inutile.

Bulter se opri în dreptul unui robot înalt și plat care stătea nemișcat lângă perete și-ți dădea impresia că încearcă să treacă neobservat.

– Uită-te la acest robot, de exemplu, continuă el. Acesta este cel mai inutil dintre toate. Un robo-certăreț, spuse el pe un ton plin de dispreț.

– Minciuni sfruntate și bârfe nefondate, spuse scurt  robo-certărețul.

– Ce face un robo-certăreț? îl întrebă William.

– Se ceartă, evident, spuse Bulter și se pregăti să-și continue drumul pe hol.

– E mai bine așa decât să arăți ca un pinguin amărât îmbrăcat în uniformă de majordom, i-o întoarse rapid robo-certărețul.

Bulter se opri și se întoarse către el.

– Ce-ai spus?

– Nimic, spuse robo-certărețul. Am spus doar că ești prea gras față de cât ești de pitic!

Bulter se duse țintă la robo-certăreț și mârâi printre dinții încleștați:

– Într-o zi, când te vei aștepta mai puțin, voi veni și te voi scoate din priză, îi spuse rânjind plin de malițiozitate.

– Funcționez pe baterii! îl sfidă robotul.

– Tâmpenii! spuse Bulter arătând spre un cablu care îl conecta de peretele vecin. Asta ce este atunci?

– Este de la lampă, răspunse robo-certărețul și arătă spre o lampă cu stativ, aflată chiar lângă el.

– Să nu îndrăznești! protestă lampa indignată.

Bulter își dădu ochii peste cap.

– Acum înțelegi la ce mă refer când spun că sunt inutili? mormăi către William, văzându-și mai departe de drum prin holul interminabil. Vino!

William se grăbi să țină pasul și-l ajunse din urmă în dreptul unui scaun pe care stătea un robot mic și rotund, cu picioare lungi și subțiri, ce i se legănau în gol.

– Și ăsta este un robo-șade-jos, atunci? Întrebă William pe un ton glumeț.

– Înveți repede, spuse Bulter. Eu l-am numit simplu Humpty-Dumpty. Am ajuns.

Se opri în fața unei uși mari de culoare albă.

– Poți să aștepți înăuntru în bibliotecă până vine domnul Goffman.

Bulter își flutură mâna de câteva ori în fața ușii și aceasta se deschise încet, cu un sunet silențios.

– Hai, intră, îl îndemnă Bulter. Ah, și ferește-te de bibliotecar. Uneori este puțin… ăăă… imprevizibil.”

 

William Wenton și hoțul de luridium, de Bobbie Peers, Ed. Nemi, 2016, trad. Ivona Berceanu

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.