Poveştile Copilăriei: Bufniţa Nemi întreabă, Adrian Leahu răspunde


600p400-adrian-leahu

Deviza editurii Nemi este „Un copil care citește din plăcere, va deveni un adult care citește din obișnuință”. De aceea, pe nemi.ro inaugurăm seria de articole intitulate „Poveștile copilăriei”, în care oameni mari ne povestesc cum au fost ei oameni mici.

O să descoperim astfel mai multe feluri prin care putem face lectura plăcută pentru copii. De la cărți preferate, la locuri și momente frumoase, aducerea-aminte o să ne aducă tuturor, oameni mari și oameni mici deopotrivă, un zâmbet pe buze și inspirație pentru cum să ne trăim viața mai frumos.

adrian-leahu

Astăzi răspunde întrebărilor bufniței Nemi Adrian Leahu. Cum se descrie el? „M-am născut în toamna lui 1985 la Arad. Port cu încântare ochelari și nume de sorginte latină: Hadrian Cornelius. Sunt soțul Lidiei; Titus și Dominic sunt băieții noștri. Literatura, muzica, jurnalismul și bicicletele se numără printre pasiunile mele. Îmi place culoarea verde. Visez să văd Praga pe bicicletă. M-am reapucat de blog și de data asta sper să mă țin de treabă pe ladrianblog.wordpress.com.”

1. Care a fost primul tău contact cu poveştile? Îţi citea cineva sau ai început singur?

Urma să merg în anul următor la școală. Locuiam la etajul 8, într-un apartament cu două camere, când, într-o bună zi, mama, trecând dintr-o cameră în alta, m-a întrebat ceva tulburător: „De ce ți cartea atât de aproape de ochii?” Îmi amintesc că era o carte pentru copii cu imagini mari, dar nimeni din familia noastră nu își mai aduce aminte acum ce carte era. Cert e că la câteva zile după întrebarea mamei am început să port ochelari, și o fac încă cu stoicism. Cam așa îmi amintesc experiența de care se leagă primul meu contact cu poveștile…

2. Când ai început să citeşti singur? Ce fel de cărţi citeai?

vremea-lupilorTata avea o bibliotecă mică și îngrijită din care luam și răsfoiam câte o carte la întâmplare. Nu voi uita, cred, niciodată coperta de la Vremea lupilor de Vicențiu Donose: mă fascina roșul acela încins care se întindea ca cerneala vărsată din călimară peste paginile caietului de matematică. Într-o vară, cumva la sugestia tatei, am citit în câteva zile patru romane „groase” din biblioteca noastră: Ben-Hur de Lewis Wallace, Cetatea blestemată de John R. Carling, Cămașa lui Hristos de Lloyd C. Douglas și Quo vadis de Henryk Sienkiewicz. Aveam 12 ani și mă simțeam grozav pentru lecturile astea istorice. După ce le-am terminat au urmat mai multe seri în bucătărie unde mâncam și povesteam cu tata despre cărțile astea. Exact!, ca într-un film de Cristian Mungiu. 😛 În același an am mai trecut pe listă Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe și Toate pânzele sus! de Radu Tudoran. Și-apoi am pierdut șirul… Dar cărți specifice copilăriei nu îmi amintesc să fii citit foarte multe.

3. Citeai cărţile din bibliografia de la şcoală sau preferai să descoperi singur?

Adevărul e că nu prea citeam cărțile din bibliografia școlară. Dar, de voie, de nevoie, au mai fost și lecturi din acestea: am citit de trei ori Enigma Otiliei, am dus până la capăt Alexandru Lăpușneanu și nu mi-a plăcut Ion. Am mai avut câteva experiențe plăcute, dar, relativ, puține: Bacovia, Macedonski, Moara cu noroc ș.a.

4. Care este cartea de copii preferată?

Iată întrebarea la care nu știu ce să răspund! Nu știu care este cartea de copii preferată!

5. Ce ai aduce din copilărie în viaţa de adult?

Poate mi-ar plăcea să găsesc din nou tihna aceea de care îmi amintesc cu nostalgie: nu mă grăbea nimic și nimeni, îmi duceam zilele în ritmul meu și era atât de bine. Chestiune posibilă atunci pentru că aveam timp, aveam tot timpul din lume.

6. Dacă ai putea să trăieşti într-o poveste pentru copii, care ar fi aceea?

Nu știu, dar știu că ar fi una în care personajele ar fi oameni și nu animale sau altceva. De curând, am citit și re-citit băieților Doi frați și un oraș de Chris Smith, cu ilustrații de Aurélia Fronty: mi-a plăcut tare și cred că ar fi interesant să „trăiesc” într-o poveste ca aceea. Dar și mediul din De ce vă certați, Matei? de Brigitte Weninger, cu ilustrații de Eve Tharlet, m-a fascinat: e o lume reală, posibilă, a copilăriei, care instigă la „viață” micuții și la „visare” părinții.

index

7. Ce cărţi le citeşti copiilor tăi?

Citim în familie cărți cumpărate din librării (încerc să îi învăț că e important să își cumpere cărțile!), colorate plăcut, despre care am citit câte ceva înainte de a le oferi lor experiența lecturii. Deocamdată băieții noștri sunt mici și nu se pune problema de a citi singuri sau de a-ași alege singuri cărțile – măcar că, din când în când, soția mea o încearcă și pe asta: așa se face că ultima achiziție a lui Titus (4 ani) a fost un manula de electricitate… Altfel, urmărim cu interes acele câteva edituri specializate de la noi care publică cărți pentru copii.

8. Cum crezi că e mai bine să motivezi un copil să citească?

În primul rând, prin exemplul personal. Un părinte care citește, va fi copiat de copilul său: la început, în joacă, iar apoi din ce în ce mai serios. Altfel nu prea merge. Un copil care nu și-a văzut părintele citind, ar mai avea o șansă, în școală, la întâlnirea cu profesorul de limba română – dar, știm bine, șansa de reușită în acest caz tinde spre 0.

În al doilea rând, prin „implicarea” copiilor. La început mi-a fost greu să-i văd pe micuți răfoind neatent paginile sau jucându-se nu-știu-cum cu cărțile pentru copii, cărți frumoase pe care eu le îngrijisem atent. Dar cred că dând voie copiilor să își țină cartea în mâini, să o recunoască ca fiind a lor, se formează un raport de familiaritate între copil și carte. Acum băieții noștri au un raft din biblioteca familiei numai al lor, și sunt bucuros când observ că după „citire” cărțile se așază cu grijă la loc.

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.