Fragment: Regatul lui Kensuke, de Michael Morpurgo


Un nou roman de la talentatul povestitor britanic Michael Morpurgo, Regatul lui Kensuke, vă aşteaptă acum la precomandă!

Regatul lui Kensuke este un roman despre supraviețuire, așteptare și recunoștință, înscriindu-se ȋn tiparul poveștilor care te țin cu sufletul la gură, te fac să crezi ȋn personaje și să trăiești alături de ele toate emoțiile marilor aventuri.

Împreună cu părinții și cu câinele său, Stella Artois, Michael, un băiat de 11 ani, pornește în aventura vieții lui: înconjurul lumii la bordul navei Peggy Sue. Din Marea Britanie cei patru traversează Atlanticul până în Brazilia, apoi ocolesc Africa prin sud, ajungând în Australia. Drumul lor împreună e plin de peripeții, dar și de momente frumoase, unice în viață. Însă Michael va avea parte de propria lui aventură în care, ca orice erou adevărat, va trebui să izbândească singur. Totul începe într-o noapte furtunoasă când, printre zgomotele mării agitate, vântul aduce cu el o melodie misterioasă…

În continuare vă invităm să citiţi un fragment din aventura lui Michael.

Am dispărut cu o noapte înainte să împlinesc doisprezece ani. Pe 28 iulie 1988. Abia acum pot să spun întreaga poveste extraordinară, povestea adevărată. Kensuke m-a pus să promit că nu voi spune nimic, absolut nimic, cel puțin zece ani de atunci înainte. Acesta a fost aproape ultimul lucru pe care mi l-a zis. Am promis și, din cauza aceasta, am fost nevoit să trăiesc o minciună. Am lăsat minciunile adormite să doarmă în continuare, dar acum au trecut mai mult de zece ani. Am terminat școala, facultatea, și am avut timp să mă gândesc. Familiei și prietenilor mei, pe care i-am înșelat prea multă vreme, le sunt dator cu adevărul despre îndelungata mea dispariție, despre întoarcerea mea din morți.

Dar mai există un motiv pentru care trebuie să vorbesc acum, unul mult mai bun. Kensuke a fost un om minunat, un om bun, și mi-a fost prieten. Vreau ca lumea să-l cunoască așa cum l-am cunoscut eu.

Până la aproape unsprezece ani, când a sosit scrisoarea, viața mea era pur și simplu normală. Eram patru în casă: mama, tata, eu și Stella – adică Stella Artois, câinele meu ciobănesc alb și negru, cu o ureche ridicată și una pleoștită, care mereu părea să știe dinainte ce urma să se întâmple. Dar nici măcar Stella nu ar fi putut să prevadă felul în care scrisoarea aceea avea să ne schimbe viețile definitiv.

Uitându-mă acum în urmă, primii ani ai copilăriei mele au avut ceva repetitiv, asemănător. În fiecare dimineață mergeam spre „școala de maimuțe“. Așa îi zicea tatăl meu, din cauza copiilor care scoteau sunete nearticulate, țipau și stăteau atârnați cu capul în jos la locul de joacă. Și, oricum, pentru el eu eram „față de maimuță“ mereu, adică atunci când era în dispoziție jucăușă, ceea ce se întâmpla adesea. Școala, de fapt, se numea St Joseph și eu eram fericit acolo, în orice caz, în cea mai mare parte a timpului. După ce terminam orele, în fiecare zi, indiferent de vreme, mă duceam pe terenul de recreere ca să joc fotbal cu Eddie Dodds, cel mai bun prieten al meu din toată lumea, și cu Matt și Bobby și toți ceilalți. Era noroi acolo. Dădeai cu șutul în minge și, unde ateriza, acolo rămânea. Aveam echipa noastră, „Vagabonzii“ ne ziceam, și eram și buni. Echipele care jucau la noi în deplasare se așteptau, dintr-un motiv oarecare, ca mingea să sară, dar până își dădeau ele seama că nu era așa, noi deja aveam un avantaj de două-trei goluri. Când jucam noi în deplasare, nu eram la fel de buni.

În fiecare weekend, livram ziarele de la magazinul din colț, care îi aparținea domnului Patel. Strângeam bani să-mi cumpăr o bicicletă de munte. Voiam să merg cu bicicleta pe munte, sus la mlaștini, cu Eddie. Necazul era că tot ce economiseam, cheltuiam. Și acum fac la fel.

Îmi aduc aminte că întotdeauna duminicile erau speciale. Mergeam cu toții la lacul de acumulare, să ne plimbăm cu șalupa, iar Stella Artois lătra de zor la celelalte bărci, de parcă nu aveau niciun drept să fie acolo. Tatălui meu îi plăcea tare mult, zicea el, pentru că aerul era curat și proaspăt, fără praf de cărămizi. El lucra la fabrica de cărămizi. Era înnebunit și după bricolaj. Nu exista ceva pe care să nu poată să-l repare, chiar dacă nu avea nevoie de reparații. Așa că în barcă se afla în elementul lui. Mama, care lucra cu jumătate de normă în birourile aceleiași fabrici de cărămizi, se desfăta și ea atunci. Îmi aduc aminte cum, odată, când stătea la cârmă, și-a dat capul pe spate să simtă vântul și a inspirat adânc. „Asta e!“ a strigat ea. „Așa trebuie să fie viața! Minunată, pur și simplu minunată!“ Tot timpul purta șapca albastră. Ea era căpitanul, nu exista nicio îndoială. Dacă era vreo briză pe acolo, o găsea și profita de ea. Avea instinct pentru așa ceva.

Am petrecut niște zile fantastice pe apă. Ieșeam când era vremea rea, când nimeni altcineva nu mai îndrăznea, și treceam pe deasupra valurilor, abia atingându-le, înveseliți de viteză, de bucuria pură de a ne afla acolo. Și chiar dacă nu era nicio adiere de vânt, nu ne supăram. Uneori, eram singura barcă de pe tot lacul. Atunci doar stăteam și pescuiam – apropo, eu eram mai priceput la pescuit decât ei doi –, iar Stella Artois se ghemuia în spatele nostru în barcă, plictisită de toată treaba, pentru că nu avea la cine să latre.

Apoi a sosit scrisoarea. Stella Artois a zdrențuit-o de îndată ce a alunecat prin fanta pentru scrisori. Avea găuri în ea și era umedă, dar am reușit s-o citim. Fabrica de cărămizi urma să se închidă. Amândoi părinții erau disponibilizați.

În dimineața aceea, am luat micul dejun într-o tăcere îngrozitoare. După aceea, nu ne-am mai dus niciodată cu barca duminica. Și nu a fost nevoie să întreb de ce. Amândoi încercau să-și găsească de lucru în alte părți, dar nu se găseau locuri de muncă.

Încet-încet, casa noastră a fost cuprinsă de tristețe. Uneori, când veneam acasă, ei nici măcar nu vorbeau. Se certau mult, pentru toate fleacurile, iar înainte nu fuseseră așa. Tatăl meu nu mai repara lucruri prin casă. Abia dacă mai stătea pe acolo, oricum. Dacă nu își căuta de lucru, era la cârciumă. Când era acasă, nu făcea decât să răsfoiască la nesfârșit reviste de iahting și nu spunea nimic.

Am încercat să stau cât mai mult pe afară și să joc fotbal, dar Eddie s-a mutat din oraș, pentru că tatăl lui își găsise de lucru undeva în sud. Fără el, fotbalul nu mai era la fel. „Vagabonzii“ s-a destrămat. Totul se năruia.

Apoi, într-o sâmbătă, când m-am întors de la distribuitul ziarelor, am găsit-o pe mama plângând în capătul scărilor. Fusese atât de puternică întotdeauna! Nu o mai văzusem niciodată așa.

– Cerșetor neghiob, a îngăimat ea. Taică’tu e un cerșetor neghiob, Michael, să știi.

– Ce a făcut? am întrebat-o.

– A plecat, mi-a zis ea și am crezut că plecase de tot. Nici n-a vrut să audă de argumente, nu, nu. A zis că are el o idee. N-a vrut să-mi spună ce, numai că a vândut mașina, că ne mutăm în sud și că se duce să caute un loc pentru noi.

Am fost ușurat și destul de bucuros, de fapt. În sud eram probabil mai aproape de Eddie. Mama a continuat:

– Dacă își închipuie că plec din casa asta, ascultă-mă pe mine, o să aibă încă o surpriză.

– De ce nu? am zis eu. Nu au mai rămas prea multe aici.

– Păi e casa, în primul rând. Apoi Buni și școala.

– Mai sunt și alte școli, am completat eu.

Atunci s-a înfuriat tare de tot, mai tare decât o văzusem eu înfuriindu-se vreodată.

– Vrei să știi ce a pus capac? a țipat ea. Tu, Michael, când ai plecat să-ți duci ziarele azi-dimineață. Știi ce a zis taică’tu? Las’ că-ți zic eu! „Știi ceva?“ a zis el. „În casa asta e un singur salariu amărât, banii lui Michael de pe ziare. Cum crezi că mă simt eu, ha? Fiul meu are unșpe ani. El are de lucru, iar eu nu.“

S-a oprit câteva momente, apoi a continuat cu ochii plini de lacrimi mânioase.

– Eu nu mă mut, Michael. Aici m-am născut. Și nu plec nicăieri. Nu mă interesează ce spune el, nu plec.

Eram de față când a sunat telefonul, peste o săptămână sau cam așa ceva. Știam că era tata. Mama vorbea foarte puțin, așa că nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Abia pe urmă mama m-a luat deoparte și mi-a povestit.

– Pare diferit, Michael. Adică, așa cum era înainte, pe vremuri, când l-am cunoscut eu. A găsit un loc pentru noi. „Faceți-vă bagajele și veniți!“, a zis. În Fareham. Undeva lângă Southampton. „Chiar lângă mare“, a zis. E ceva foarte diferit la el, să știi.

Într-adevăr, tatăl meu părea schimbat. Când am coborât din tren, era acolo, ne aștepta, cu ochii luminoși din nou și râzând întruna. Ne-a ajutat cu valizele.

– Nu-i departe, a zis el ciufulindu-mă. Stai să vezi, față de maimuță! M-am ocupat de toate. Și n-are rost să încercați vreunul să mă descurajați. M-am hotărât.

– În legătură cu ce? am întrebat eu.

– O să vezi, mi-a spus el.

Stella Artois a luat-o la fugă înaintea noastră, cu coada pe sus, fericită. Toți ne simțeam așa, cred. Până la urmă am luat un autobuz, pentru că valizele erau prea grele. Când am coborât, eram chiar pe malul mării. Nu păreau să fie case nicăieri, numai un port de iahturi.

– Ce facem aici? a întrebat mama.

– Vreau să cunoașteți pe cineva. O prietenă bună. O cheamă Peggy Sue. Abia așteaptă să vă cunoască. I-am povestit mereu despre voi.

Mama s-a încruntat la mine, nelămurită. Nici eu nu înțelegeam mai multe. Tot ce știam cu siguranță era că tata o făcea dinadins pe misteriosul.

Ne-am chinuit cu valizele, în timp ce pescărușii țipau pe deasupra noastră, catargele iahturilor se loveau unele de altele, iar Stella lătra la toate, până când, într-un final, tata s-a oprit chiar lângă o pasarelă care ducea spre un iaht strălucitor, albastru închis. A lăsat valizele jos și s-a întors spre noi. Avea un zâmbet până la urechi.

– Asta e, a zis el. Să fac prezentările: ea e Peggy Sue. Noua noastră casă. Ei?

Lasă un comentariu

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.